Se ridica odată demult, în munții Hășmașu Mare o cetate frumoasă. Piscuri semețe albite de nea și păduri nesfârșite o înconjurau din trei părți. Întunericul adânc al brazilor, greu de mirosul rășinii, era casă primitoare feluritelor soiuri de jivine. Spre vest, se întindea până departe o câmpie mănoasă cu multe sate și orașe.
Trăia acolo un prinț chipeș, liniștit, bun la suflet și înțelept cum altul n-ați mai întâlnit, dar puțin nehotărât. Eroul nostru, căci despre el vreau să vă povestesc, avea un frate geamăn, dar cu o fire mult diferită de a lui. Cu toate astea, mama lor îi iubea la fel de mult pe amândoi.
Tot privind ținutul ce se întindea spre soare apune prințului îi veni un dor de ducă nestăpânit, își pregăti merinde și porni la drum. Primăvăratecă era dimineața în care a coborât spre câmpie. O adiere ușoară îi mângîia obrazul răsfirându-i părul negru ca pământul mănos pe care trecea.
Întâi a pornit spre apus. Călătoria promitea să fie o treabă obositoare. Totuși după câteva zile, poteca încetă să mai urce și să coboare; urcă abrupt și în zig-zag până în vârful unei culmi, iar de acolo o văzu coborând pentru ultima oară. În fața lui se întindeau plaiuri joase, punctate de pâlcuri de copaci ce se pierdeau în depărtare. Drumul șerpuia înaintea lui, ca o bucată de sfoară. Ochii îi erau larg deschiși căci îmbrățișa cu privirea pământuri pe care nu le mai văzuse niciodată.
Când soarele scăpăra printre frunzele tremurătoare iar umbrele copacilor se întindeau lungi și subțiri pe iarbă se oprea și dacă nu găsea un sat primitor, mânca merindele puse de-acasă. Gustul lor îi aducea în minte chipurile celor dragi. Își potolea setea cu apă din pâraiele pe care le întâlnea în cale, iar uneori se mulțumea doar cu roua frunzelor. De câteva ori stupii albinelor i-au astâmpărat foamea cu dulceața lor hrănitoare. Se odihnea la rădăcina vreunui copac bătrân pe iarba moale, caldă, mirosind dulce, ascultând zgomotele tainice ale nopții, șuierul vântului printre crengi. Era atâta liniște în jur încât auzea ropotul pârâului pe pietre.
La Deda, l-a ajuns din urmă vestea că și fratele lui o pornise în călătorie dar apucase pe alt drum. Cu gând să-l întâlnească căci i se făcuse tare dor de el, prințul s-a răzgândit și a pornit spre miazăzi, spre Reghin. Când a ajuns, soarele cobora spre asfințit iar lumina amurgului începuse să cuprindă orașul. Totul era pustiu. A străbătut încet străzile și-ntr-un târziu a întâlnit un bătrân ce se odihnea pe lavița din fața casei. S-a apropiat de el și după ce i-a dat binețe l-a întrebat unde sunt oamenii. Privindu-l de sub sprâncenele albe ce-i umbreau ochii, bătrânul răspunse:
- S-au ascuns prin case!
- De ce? întrebă nedumerit.
- Nu ne plac străinii. Cei care au trecut pe aici au făcut numai rele. Așa că rogu-te, du-te în drumul tău și lasă-ne în pace că destule am pătimit.
Văzându-i tristețea săpată parcă pe chipul bătrân, prințul gândi că era mai bine să plece mai departe. Nu înainte de a-i da o pungă cu galbeni chiar dacă știa că banii nu vor șterge necazurile acestuia. Vroia doar să-i arate că nu toți străinii sunt răi și vicleni.
A pornit apoi mai departe, tot spre miazăzi. Curbele domoale ale dealurilor pe care le străbătea erau acoperite de pomi fructiferi și viță de vie. Pajiști pictate în culorile vesele ale floricelelor, le împodobeau. Fluturi, fulgi aruncați în aer, pâlpâiau deasupra lor.
După un timp a dat peste Tg. Mureș, oraș mare, frumos dar cu oameni grăbiți, care nu aveau timp pentru taclale și petreceri. S-a plimbat singur prin oraș, a admirat statuile și parcurile pline de veselia copiilor, eleganța caselor înalte, catedrala așezată în mijlocul orașului și minunatele fântâni arteziene.
Când stelele s-au dus la culcare a pornit din nou la drum. Briza răcoroasă a zorilor îi răvășea pletele. Soarele se ridica peste colinele din depărtare. Zarea parcă luase foc. Culorile pământului se trezeau și verdele se revărsa peste ținut. Stropi albi țâșneau deasupra pâraielor iar munții din care plecase erau îmbrăcați în roșul răsăritului. Drumul o lua acum spre spre apus, până la Luduș. Acolo a fost primit cu respect, oamenii s-au bucurat să-l vadă sărbătorindu-i venirea. Prințul s-a simțit bine cu ei, i-a răsplătit și a pornit din nou la drum. Nici spre vest, nici spre sud, a pornit de-a curmezișul spre Vințu.
Și a trecut prin multe sate și orașe, mari și mici, frumoase sau mai puțin frumoase, cu oameni de tot felul, dar nicăieri nu-l trăgea inima să se oprească. După săptămâni de drum a ajuns la Lipova. Chiar la intrarea în oraș a văzut un băiat înalt dar slab, cu părul ciufulit și haine sărăcăcioase. Stătea cocoțat pe o piatră și mesteca supărat un fir de iarbă.
- Bună ziua, băiete!
- Bună să-ți fie inima!
- Ce faci aici singur unde te pot paște multe primejdi?
- Lasă-mă, străine, nu-ți pierde vremea cu mine. Cine să-și bată capul c-un sărăntoc ca mine!
- De ce ți-e tristă inima și chipul întunecat? întrebă prințul.
- Cum să nu fiu supărat? Orașul este atât de sărac că nici tâlhari nu mai dau pe-aici și
tare-aș vrea să știu cum să-l ajut.
Prințul se așeză lângă el, privindu-l uimit. Simți că băiatul este mult mai curajos decât îl trăda înfățișarea. Se gândi ce se gândi, luă apoi niște bani, sfătuindu-l ce și cum să facă pentru a le fi mai bine. Cum oamenii din Lipova erau isteți și harnici, cu banii primiți s-au descurcat atât de bine încât s-au îmbogățit în câțiva ani.
Pe la sfârșitul verii a ajuns la Arad, unde a fost foarte bine primit. Oamenii, curioși căci nu mai văzuseră un prinț până atunci, l-au înconjurat cu atenția și simpatia lor iar el, îndrăgostindu-se de câmpia ce părea că nu se mai sfârșește, de liniștea locului și căldura oamenilor, a rămas cu ei pentru mai multă vreme.
Deși părea atât de liniștit, firea lui n-avea astâmpăr, așa că după un timp, a ieșit din oraș și
s-a așternut iar la drum, să vadă alte țări și alți oameni.
Și au trecut anii. De dorul fiilor ei, mama lor plângea zi de zi. Lacrimile ei multe s-au adunat și s-au transformat în două râuri ce au luat-o pe drumurile străbătute de cei doi frați. Iar drumul pe care l-a străbătut prințul nostru a devenit un râu liniștit, cu ape adânci, bogate în pește, ce aduce bucurie satelor prin care trece. Și pentru că apele râului semănau cu firea prințului ce trecuse prin ținuturile lor, oamenii i-au spus „Mureș”.
Aprilie 2005 - Iulie 2006