Am obosit. Nu mai mai putere nici sa zambesc, macar asa putin in coltul drept al gurii. As vrea sa redevin din nou copil, sa ma joc in nisipul fierbinte de pe malul marii. O scoica sa am in mana mica de copil, iar mai apoi s-o insir pe un fir de ata langa suratele ei. Vreau sa cladesc castele de nisip care nu se naruiesc precum visele mele din miezul noptii. Ce frumos cand imi intindeam aripile si zburam deasupra talazurilor, alaturi de pescarusi! Astazi mi-am amintit ca odata eram aproape sa ma inec. Cand m-am vazut sub apa azurie si cu algele acelea infasurate pe trupul meu de copil, am crezut ca sunt o sirena; asa apaream totdeauna in visele mele puerile. Apa infuriata imi intra in ochi si in nas, imi astupa urechile cu care oricum nu auzeam discutiile de oameni mari. Dar nu mi-a fost frica! Nu m-am temut ca o sa mor acolo, in neantul albastru si involburat. M-am trezit apoi cu soarele batandu-mi in frunte si cu o gloata de persoane ce se agita in jurul meu. Mama era langa capul meu si lacrimi amare ii siroiau pe obrajii bronzati. Eu am deschis ochii si uluita am intrtebat-o de ce plange. Nu aveam nici cea mai mica idee de ceea ce patisem. Ulterior aveam sa-i povestesc mamei cum a fost calatoria mea printre valuri, pesti si alge. Credea insa ca aberez si n-a crezut niciodata ca eu am fost o sirena acolo, in adancuri.