Emilian Valeriu Pal: Rutina și sincopa.
J, 17 august 2006.

Mai deunăzi, căutând nu-știu-ce prin arhiva "Agonia", mi-a atras atenția un titlu: "Indolia". Am remarcar chiar și o steluță acolo și mi-am zis: hai să văd despre ce e vorba.
Prima lectură, mi-a produs o confuzie totală. Am vrut să închid pagina și să-mi văd de treabă, dar... uite că n-am putut. Ba chiar am citit a doua, a treia, a patra oară... Am scris chiar și un comentariu. Dar "Indolia" nu mă lasă în pace, așa încât, m-am întors să fac "săpături".
Am ales la întâmplare, "Cubalibre". Deși nuanțele, construcția, sunetele sunt diferite, spectacolul oferit a produs același efect pe care l-am descris în comentariul meu la Indolia:



Acum vreo câțiva ani în urmă, scriam undeva prin jurnalul meu o reflecție amară. Descoperisem că în ciuda spiritului meu anti-rutinier, undeva, într-o cută ascunsă a ființei mele, eram tributar sindromului "15-30", sindromul omului care a încetat să mai existe, care se mișcă în virtutea inerției, se duce undeva, și singurele lui vise au rămas cele două zile pe lună în care semnează statul de plată. Un sindrom foarte bine descris în "Timpuri noi" de către marele Chaplin. Descoperirea m-a revoltat foarte, pentru că în marea majoritate a situațiilor de viață, am dovedit contrariul. Dar "mărul putred" exista totuși undeva, bine ascuns, nicidecum la vedere.
Citindu-l acum pe Emilian, ceva înăuntrul meu, s-a zgâlțâit, s-a mișcat altfel. La început, n-am prea priceput ce. Nu găseam nici o legătură cu mine, nimic comun și mi se părea că am încurcat adresele. Dar nu. Pe măsură ce comentariul meu se năștea, am început să-mi amintesc de descoperirea făcută în mine, cu ceva vreme mai în urmă... Nu cumva...? Am mai simțit o zvâcnire, două înăuntru și atunci am știut: E 15/30! S.-a dizlocat și iese la suprafață, ca orice corp străin care, odată dizlocat, caută să-și găsească un alt areal; alt loc potrivit. Poate o altă gazdă? Am observat că sindromul e foarte contagios. În Parlament spre exemplu, face ravagii. Chiar reflectam: cu rezerva existentă de sincope a lui Emil, cred că aș putea să mă vindec dacă voi continua tratamentul. Numai că eu, chiar am vrut să găsesc un remediu. Chiar am admis --- ce-i drept, cam anevoie --- că e ceva în neregulă cu mine. Ce se va întâmpla însă cu cei care încă n-au descoperit că sunt bolnavi? Cei care, dimpotrivă, sunt convinși că ei reprezintă normalul? Aaalo! Aalo?!! Aalo, tovarăși???!!!