Doamna Ute Dumitrescu, vă aflați azi la lansarea de carte a cunoscutului prozator, publicist și editor Victor Frunză, “Pamfil Șeicaru – Destinul unui condamnat la moarte” (Ed. Evf ), în care regăsim succinte relatări despre cum Vasile C. Dumitrescu și d-voastră la-ți susținut pe Pamfil Șeicaru în anii ’70. Pentru că din « Vasile C. Dumitrescu, O istorie a exilului românesc – 1944 – 1989 » (Ed. Evf, 1997, - scrisă și îngrijită de Victor Frunză) nu transpare momentul în care l-ați cunoscut pe cel ce avea să vă devină soț, dublându-vă identitatea prin asimilarea celei române, aș fi interesant să aflu cum s-a produs momentul și în ce împrejurări l-ați cunoscut pe cel despre care se spunea că este : « Omul cu caracter de boier (conu Vasile îi spuneau unii), român până-n ultima fibră a ființei lui și statornic în judecăți și sentimente, până la Dumnezeu ! »?

L-am cunoscut în 1966 când era referent la Europa Häusen, instituție de calibru ce prefigura unitatea politică și economică a Europei. În acea perioadă eram redactor la revista Stern și doream să particip la discuțiile de la secția politică. Cunoșteam într-o oarecare măsură activitatea lui Vasile C. Dumitrescu, a căror idei mă fascinau, dar doream să surprind în ansamblu structura ideilor ce intuiam că se vor valoriza într-un mod fericit pentru Germania și Europa. După cum știți Vasile C. Dumitrescu este absolvent de drept (n.a. Facultatea de Drept București, promoția 1939 – înscriindu-se în 1941 în Baroul Ilfov), el venind din Basarabia unde ajunsese să facă liceul, primara făcând-o în București. Toate aceste strămutări de domiciliu, ar trebui să-l cred cu domiciliul itinerant dacă ne uităm că s-a născut la Galați și a murit la München, din copilăria sa se datorează tatălui său care era procuror militar și trebuia să-și aducă familia în locurile unde era detașat. În Germania ajunge în mai 1945 și în mai este internat de autoritățile americane de ocupație, ca fost ofițer de informații al unui stat inamic. Totul durează foarte puțin deoarece în 1948 acționa în Comitetul românilor din zona americană a Germaniei. De altfel din același an este redactor timp de un an la publicația« Rezistența », după care trece redactor la noul ziar « Patria » înființat de fostul ambasador al României în Germania, Ion Gheorghe, Vasile C. Dumitrescu devenind chiar redactorul șef. Este de notorietate vigoarea condeiului său, având o percepție politică valabilă și azi. Simultan, este ales prim vice președinte al Asociației Presei Libere (Association of Free Press of Central and East- Europe, the Baltics and the Balcans, din Germania, 1950), apoi devine președintele ei, funcție pe care a ocupat-o cu rezultate nominalizate frecvent în presa epocii, începând cu septembrie 1951 până în noiembrie 1953. În 1951 se afla și în conducerea Asociației românilor Liberi din Germania. După septembrie 1950 devine membru în Comitetul consultativ al refugiaților străini de pe lângă Subsecretariatul de stat pentru refugiați, al guvernului bavarez.
În 1951, Vasile C. Dumitrescu devine membru în Consiliul Ligii Românilor Liberi, iar în 1953 este selectat în Comitetul executiv al celei mai importante organizații a exilului, cu sediul la New York, al cărui președinte a devenit generalul Nicolae Rădescu, fost aghiotant al regelui Ferdinand, ultimul prim-ministru al unui guvern democrat înainte de 6 martie 1945. Pentru conformitate trebuie să mai adaug că Vasile C. Dumitrescu se mai afla și în conducerea altor două organizații, Asociația Europeană pentru Studiul Problemelor Refugiaților (1 oct. 1953) și (din 7 iulie 1953) membru fondator al Mișcării Est-Europene pentru o Europă Unită :
M-am simțit obligată să fac aceste precizări pentru că am constatat că pentru români Vasile C. Dumitrescu este o mare necunoscută, comunismul punându-și în aplicare foarte bine pârghiile de discreditare și ștergere din memoria colectivă a unor oameni pentru care țara era mai presus de orice. Soțul meu nedorind să renunțe la cetățenia română, indiferent cât a avut de pierdut.
Credincios propriei sale conștiințe românești, Vasile C. Dumitrescu rămâne în sfera politicului, dar de această dată, colaborând aproape exclusiv cu instituțiile germane. Începând din 1956, devine prin numire referent pentru problemele de formare a cadrelor politice în organizația Kampfgruppe gegen Unmenensclichkeit (grupul de luptă împotriva inumanului). După aceasta a funcționat tot ca referent în cadrul organizației Europa Häuser, perioadă, cum spuneam la început, când l-am cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu. Între 1969 – 1979, soțul meu a fondat împreună cu oameni politici, bancheri, avocați, editori, toți germani uniți prin aceleași convingeri, organizația Seminarii de Studii Politice. Un program elaborat de el, finanțat de la bugetul federal, cu participarea mai multor ministere a fost pus în practică pentru tinerii care urmau să-și satisfacă serviciul militar. Vasile C. Dumitrescu a exercitat o fascinație permanentă asupra unor generații întregi de viitori ofițeri, unii din ei fiind astăzi personalități în Bundeswehr. Motivul, a căpătat o notorietate de gânditor politic la care s-a adăugat aceea de publicist prezent cu idei noi în presa germană, fără termen de comparație cu vreun al originar din România.
Și astăzi primesc scrisori de admirație și atașament, din partea unor foști elevi, chiar dacă Vasile C. Dumitrescu s-a stins în decembrie 1992. Și sunt convins că toate manuscrisele și datele din arhiva soțului meu trebuie tratate ca șanse ale sorții, iar moștenirea sa postumă să revină atât culturii române, iar prin cultura germană, unei Europe unite.

Înțeleg că va fascinat omul Vasile C. Dumitrescu și calitatea sa excepțională de a percepe fenomenul politic. Dar parcă lipsește scânteia dragostei la prima vedere ?

(Râde) Nu a fost o dragoste la prima vedere. M-a fascinat puterea lui, modul deosebit de a judeca și cunoașterea totală a politicii Germaniei. Dacă vrei, a fost iubire la a doua vedere. Nu am regretat niciodată, am trăit alături de el 26 de ani admirabili.

Þinând cont că ați studiat la Paris, iar românii erau într-un număr suficient de mare, chiar dacă nu activau în comun în mediile culturale sau politice, ați mai avut situații din care să vă construiți un « prototip » al bărbatului român ?

Nu. Mi-am făcut studiile la Paris dar recunosc că până la Vasile C. Dumitrescu nu am mai cunoscut nici un alt român.. Când am făcut cunoștință cu el aveam 26 de ani și aveam suficientă experiență de viață ca să-l pot aprecia pe Vasile C. Dumitrescu la justa sa valoare. Chiar dacă nu există « declicul sălbatic » la dragostei care cu timpul se șterge, la noi a fost un « declic intelectual » al dragostei care s-a întărit cu fiecare clipă aducându-ne la un nivel al fericirii pe care cu greu un cuplu îl atinge.

Va fost etalon pentru descoperirea spiritualității române?

Este greu de definit spiritualitatea unui popor prin prisma unei singure persoane, indiferent de calitatea sa intelectuală. Vasile C. Dumitrescu mi-a povestit foarte mult despre țara lui, despre spiritualitatea poporului român, dar foarte multe am aflat și din traduceri din literatura român sau de la clientela de la « Klein Bukarest ». Astfel m-am apropiat de poporul român, chiar dacă conjunctura mi-a impietat dorința de vizita România înainte de 1990. Cred că există o diferență esențială între spiritul poporului român și potențialul poporului. Ceea ce a făcut să existe deosebiri este istoria din estul Europei și opresiunile la care a fost supus poporul de regimul comunist. În timp, cred că aceste diferențe vor fi depășite.

Există interacțiune fericită între destinele a doi importanți români: Pamfil Șeicaru și Vasile C. Dumitrescu, iar cel din urmă a dorit să susțină pe unul dintre cei mai mari ziariști români.

Vasile C. Dumitrescu l-a întâlnit pe Pamfil Șeicaru în anul 1974, înțelegând situația dificilă în care era Pamfil. Nu era vorba doar de situația materială ci și dificultatea spirituală în care se afla. Eram căsătoriți de câțiva ani, iar soțul meu m-a întrebat dacă aș fi dispusă să susțin apariția ziarului « Curentul », explicându-mi ce a însemnat acesta pentru România. După evaluarea unui astfel de act mi-am dat acordul asupra susținerea reeditării sale.

Acest demers nu a forțat Securitatea să vă urmărească și mai mult ?

Oricum, Pamfil Șeicaru avea o condamnare la moarte în țară și era urmărit de Securitate. Cu siguranță a existat și o supraveghere continuă a lui Vasile C. Dumitrescu, cu atât mai mult după reapariția « Curentul »-ui. Soțul meu era protejat prin importanta funcție pe care o avea în politica internă a Germania, iar eu aveam o oarecare protecție prin statutul de jurnalist. În orice caz, după ce l-am cunoscut pe Vasile C. Dumitrescu eu care proveneam din Germania de Est nu am mai avut voie să-mi vizitez mama care trăia acolo și nici să pătrund pe teritoriul vreunei țări din blocul comunist. Noi eram la curent cu ce se întâmplă în România prin informațiile care ne veneau prin diferite surse, urmărind cu groază și revoltă înrăutățirea continuă a situației. Acesta este unul din motivele pentru care trebuia să apară « Curentul » în diasporă.

(fragment din interviul realizat la lansarea volumului « Pamfil Șeicaru – Destinul unui condamnat la moarte » ; ordonarea cronologică din răspunsul la prima întrebare, necesară datorită dialogului cu multe precizări și reluări, a fost făcută conform volumului « O istorie a exilului românesc – 1944 – 1989 ».