Ochiul uman cauta echilibrul. Asa stim, asa ne purtam, asta cautam. Niste mecanisme care sa se urneasca intru voia noastra pentru a armoniza si a echilibra. Ne invartim intr-o lume patata de setea pentru bani si ingropata sub multe fiare. Din pacate, timpul nu se mai masoara in putinele momente care iti taie respiratia si de care te bucuri si te agati, ci doar in cateva biete bacnote sau in intensitatea luminitei de la capatul tunelului, care intarzie sa mai apara. Ne vaitam tot mai mult, suntem tot mai bolnavi, mai uraciosi, mai egoisti, mai radicali. Nu lasam nimic din frumusetea contemplarii sa patrunda dincolo de gratii, decat razlet si cu masura, sa nu cumva sa ne molipsim. Am incetat sa mai credem. Nimic nu ne mai tine trezi decat energizantul cu taurina si orgoliul dornic de afirmare. Nimic nu ne mai emotioneaza decat niste amarate de acorduri electronice, seci si lipsite de armonie. Orbi si frustati, trecem prin plasa timpului si de prea putine ori lasam ceva in urma noastra cu destula importanta pentru a inclina o balanta. Ne vindem crezul pentru o sticla de alcool intr-un restaurant select si dupa ce inchidem usa de trei ori seara in urma noastra, ne uitam de jur imprejur ca n-am mai pierdut o zi si ca ne-am bucurat putin. Ne-am pierdut increderea in celalalt si refuzam sa intindem mana sa-l mangaiem sincer, fara sa ne gandim la finalitatea gestului, o spasma orgasmica si trecatoare, dar pretindem ca iubim. Sansa a devenit prilej de a scapa din cotidianul zilnic, fara a mai avea importanta ca reusita nu se raporteaza doar la o haina noua pe care o achizitionezi in graba de pe bulevardul renumit si nici la cai putere. Uitam sa visam la altceva cu gandul ca se poate si nu incetam sa ne aratam nemultumirea fata de viata pe care o ducem aici si sa vrem tot mai mult. Mult, sute, mii, tone de bacnote... Unde ne indreptam? Stim sa mai gasim adevarul dincolo de ambalajele colorate? Cine ne mai salveaza? Si cand?