Iubesc orașul nostru așa cum te iubesc și pe tine. Noi suntem unicii lui locuitori. Din când în când cineva ne trece strada. Atunci învățăm să adunăm tăceri și să i le șuierăm cu buzele țuguiate. Suntem niște șerpi care nu ademenim pe nimeni.

În orașul nostru bărcile sunt trase la țărm, noi le dezlegăm, vâslim în larg pentru a face dragoste printre valuri și apoi ardem frunze de salcie. Aici nu există electricitate. Creștem licurici și noaptea le dăm drumul pe străzile înguste. Stăm la fereastră și îi privim ore întregi. Orașul nostru, în întuneric, e un tort cu mii de lumânări. Spre dimineață suflăm în ele, ne punem o dorință și licuricii se întorc acasă. Îi punem la locul lor într-o cutie de argint și peste zi ei ne păzesc visele.

Noi nu ridicăm case peste ruine. Avem grijă de ele ca de un cimitir cu alei. În dreptul fiecărei ruine este o băncuță de lemn verde din care cresc muguri. Sâmbăta, când mergem să le vizităm cu vin și colivă, ne odihnim pe ea. Câteodată uităm să plecăm, mugurii ne înfloresc sub piele și mirosim a lăcrămioare. Peste o vreme din noi se aud cântece albe.

Aici iubirea noastră strânge amintiri. Le înșiră ca pe mărgele și ne împodobește gâtul. Când nu dormim unul lângă altul, ele se desprind în semințe și ne ajung în plămîni. Acolo cresc alge pe care le culgem și dimineța le dăruim mării.

Așa pășesc spre tine, cu albastrul lumilor și las în urmă, plutind, umbre subțiri de oameni.