cum poate fi totul atît de greu cînd încerci disperat să atingi miezul simplului, cum poate fi atît de complicat să te compui, descompui și iarăși, mereu de la capăt, să te recompui din cele cioburi în care te împrăștii în fiecare clipă? cum te poți destăinui lumii, într-o deschidere pe care ți-o dorești totală îndărătul turnului din beton în care altcineva, în speță un alt tu iremedial introvertit se închide ca într-o carapace? cum să spui totul cînd simți pînă cînd ai certitudinea vidului, pînă cînd simți NIMIC/altceva decît inutilitatea oricărui cuvînt? să trăiești din nevoia cuvîntului, să mori descompus în fața paginii albe, să te strecori prin păienjenișul de ispite la îndemînă ce frizează mai degrabă starea de lene, un fel de frică opalescentă sondînd adîncurile, teama că totul s-a mai spus, că, ce (ne) era necesar a fost deja inventat. teamă de mediocritate? cu siguranță și asta dar nu înseamnă oare în același timp și o exacerbare a ego-ului, a unei vanități de o altă natură, mai periculoasă poate prin faptul că e cu pretenții? pretenții năzuind mai sus, către spiritualitate.
"- ce bine ți se potrivesc uneori aceste vorbe ale lui Stendhal, din "Souvenirs d'egotisme": " iată una dintre cele mai mari nenorociri ale mele: sînt lovit mortal de cele mai mici nuanțe!" (Caietele Maro - Aurel Dumitrașcu). e și ăsta un fel de domino, lanțul slăbiciunilor, oglinda oglindirii oglinzilor, în care ne contopim cu toții, în netimpul nostru comun, în prima "acasă" a noastră.
și argumentul suprem, de la Wittgenstein cetire, tot via Aurel Dumitrașcu: " Despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă!". Poezia, crede el, cuvîntul scris - adaogi tu, e cel mai des amintire. punct.