Și ți-am promis că ne vom revedea la 100 ani ai mei si la cei 112 ani ai dumitale... si regret promisiunea asta, nu știam cît de lung imi va fi pustiul până acolo... soarta și-o mai face și omul când are voință și crede că poate duce mai mult decât îi arată în palmă destinul...
Mi-erai speriat de moarte, de treapta aia peste care am săltat și eu... eu cu bucurie, tu cu regrete...
Am vrut să te trec de orizontul spaimei în brațe, și-am reușit... da mă doare al naibii singurătatea, tinerețea asta inutilă... m-am săturat de acel aratați excelent pentru varsta dv... Arăt cui? Asta e esența pustiului... cui arăt eu bine, super formidabil dacă tu mi-ești orb de vise și zbor?
Și gările toate-s dărâmate, trenuri nu mai sunt... și tot nu mi-am luat un nenorocit de carnet pentru mașina ce zace in fața casei...
Porțile tale zăvorîte în tăcere nu mi se mai deschid... inutil ar fi drumul spre singurătatea in care te-ai izolat...
Puteam să te iubesc și de dincolo... de aici, chiar și iubirea mea pentru tine pare o altfel de nebunie...
Ce-ar fi să-mi spui că nu-ți mai e frică de moarte, ca să plec și eu fără grijă acolo unde sunt deja, de mult, toți cei pe care i-am iubit înainte de ați fi făcut ție promisiunea aia stupidă că o să trag de viață până la 100 de ani...