sunt zile în care îmi port tăcerea ca pe-o armură
în spatele ei râd și plâng,
ard cuvinte pe coridoare lungi, întunecate,
purtându-le ca pe-o torță în căutarea minotaurului

sunt zile în care mă rup de firul ariadnei
căutând cu-ndarjire o altă ieșire,
mi-ar trebui o chemare, atât,
si m-aș destrăma în silabe fluide
care mi-ar inunda labirintul de sensuri

sunt zile în care uit de aceste ziduri oglindă
și mă izbesc de ele repetat,
într-un altfel de ritm al bătăilor inimii mele,
ca un dans primitiv recidivând din memoria celulei

sunt zile în care mă sting spre tot ce iubesc
într-o continuă, reversibilă descompunere
a ceea ce sunt spre ceea ce nu aș vrea să devin

sunt zile... și-atat

abia într-un târziu încep să mă reculeg
mă fac ghem și mă întorc în labirint, căutându-mă...