Iubirea, în rochia ei transparentă, pășește alunecând prin grădina de trandafiri, cu sculpturi celebre. Trupuri de piatră, perfecte, uneori contorsionate, cu contururi șlefuite de artiști titani,
îi ies în cale etalând eleganța și măiestria creației dusă până la paroxism. Și Iubirea le atinge din mers cu vălurile ei.
Deodată, cerul se întunecă
și o furtună năprasnică începe.
Bucăți din statui se desprind și sunt duse de vânt.
Fulgere despică trupuri de zei.
Iubirea fuge îngrozită. În zbuciumul ei disperat
se metamorfozează în Furia oarbă cu haine vinete, de fum.
Ochii blânzi devin nebuni,
iar fața luminoasă se preschimbă în grimasă.
Sub această nouă întruchipare se bucură de tunete
și ropote de ploaie. Groaza dispare.
Furia dansează printre ruine și statui sfărâmate.
Grădina e distrusă, toți trandafirii smulși,
iar Furia pare la fel de nestăvilită în jocul ei,
precum forțele naturii dezlănțuite.
Nimic nu mai amintește de Iubirea care a fost...

(„Univers inclus”)
(dintre primele constatări, 1997)