A fi filosof fără să o știi

Oare doar cei ce stau pe băncile facultății de filosofie pot fi filosofi sau este un filosof în oricare din oameni? Dacă ar fi să o luăm după întrebările pe care și le pune un om într-o zi, sau despre discuțiile “filosofice” ale școlarilor de prin cafenelele în care merg după ore, atunci am putea spune că este o fărâmă de filosofie în fiecare. Dar ar putea vreodată un om să facă referire la aspecte ale filosofiei, aspecte acceptate? Sau mai degrabă, la niște teorii proprii, de factură neînsemnată, vizând propria lui viață și nu destinul lumii? Poate dacă ne-am uita mai atent peste gândurile unei singure persoane, am rămâne surprinși de ceea ce am descoperi.

Să ne uităm peste agenda unui om. Alegem o zi în care programul nu prevede nici o factură de plătit, nici o înâlnire, nici rufe care trebuie spălate, nici o lucrare ce trebuie terminată. Acum, să alegem o zi de genul acesta din luna noiembrie. Să filtrăm lumina soarelui prin niște nori gri. Atmosfera devine acum mai mohorâtă. Pentru un plus de efect, alegem ca în această zi să plouă.

Omul își verifică agenda și descoperă că nu are nimic de făcut. Rutina îi dă un prim impuls de a face ceva. Dar privește pe fereastră și resimte efectul naturii. O plimbare nu îi surâde, pe motiv de ploaie, iar cenușiul de afară îl îngreunează, renunțând astfel la ideea unui film sau unei cărți. Simțindu-se greoi, se întinde, închide ochii și își relaxează mintea. În casă e liniște, nu se aude nimic înafară de vâjâitul stropilor de ploaie și pervazul lovit de aceasta.
Nu e prima dată cand aude ploaia, dar de data aceasta, în singurătatea liniștită, ploaia capătă o nouă rezonanță. Parcă acum face pentru prima oară cunoștiință cu ea. Parcă abia acum o observă cu adevărat. Își dă seama că ploaia e ceva necunoscut pentru el, un necunoscut în fața căruia simte frica. Ce este ploaia? De ce plouă azi?

Se întreabă.
A murit cineva azi? Este oare natura empatică cu suferințele lumii, plânge odată cu ea pentru ceva nenorocire?
Este oare natura însetată? Este oare natura un imens restaurant? Pământul o fi masa, copacii și plantele clienții iar norii ospătarii? „Am avut un anotimp greu. Lanurile au dat grâu pentru pâine, pomii fructe pentru vitamine, pământul seva pentru viață. Astăzi, vrem să ne facem de cap. Astăzi vrem să bem. Iar plata este echilibrul naturii!” Astfel, norii se conformează.
Dar omul nu mai e primitiv. Omul e obișnuit cu ploaia care înfundă canalele, cu grâul devenit pâine în alimentară, iar natura pentru el este un dat.
Și totuși, în această zi de „tête-à-tête” cu ploaia el se intreabă.
Cine esti?

După ce omul și-a lăsat rațiunea să sară de la o ideea la alta, după ce a lăsat obiectul din mintea sa să îmbrace felurite idei, acum deschide ochii, și obiectul îmbracă haina simțurilor.
Omul vede apa căzând. Apa este formată din picături. Omul vede picătura căzând.
„Picătură, picătură, de ce nu rămâi tu sus, în cer? De ce nu stai în corul îngerilor, ci vii pe pământ printre înjurăturile oamenilor udați de mașinile care trec vijelios prin bălți, de ce te prăbușești cu neamul tău la pământ, transformându-l în noroi? Te prăbușești și te... spargi... în alte picături.
Și voi, celelalte picături ce faceți?
Ah, uite, câteva intră în pământ. Una e înghițită de o râmă, una e suptă de rădăcina unui stejar. Una stinge un muc de țigară aruncat de curând. Una se întoarce înapoi în mare. Una îngheață de frigul din noiembrie. Þurțuri lungi se preling sub streșini. Când stă să se gândească, aceea gheață este chiar apa. Observă acum ce schimbări au loc în natură. Cum un lucru poate deveni altceva, dar în esență rămâne același lucru. Se gândește atunci că la originea tuturor lucrurilor trebuie să stea unul singur. Pentru el, acel lucru era chiar apa.

Desigur, asta ne aduce aminte de Thales din Milet. Thales (c. 624 – c. 546 î. Hr) susținea că apa era originea tuturor lucrurilor.
Acum omul se gândește: dar de unde vine apa? Oare din aer? Dacă aerul stă de fapt la originea lucrurilor?
Acest lucru îl considera un alt filosof din Milet și anume Anaximenes (c. 585 – c. 525 î. Hr). El considera apa drept aer condensat. Vedem că, atunci când plouă, apa este stoarsă, presată din aer. Dacă apa este apoi presată mai departe, ea devine pământ, spunea el. În același timp, el considera focul drept aer rarefiat. În concepția lui Anaximenes deci, pământul, apa și focul proveneau din aer.

Unele picături se lipesc de geam. La început, depărtate unele de celelalte, apoi, unindu-se încetul cu încetul, întinzându-se pe jumătate din geam. Se gândește cum toate lucrurile mari sunt formate din lucruri mici. Dacă ar fi să fărâmițezi un lucru, oare unde te-ai opri? La cea mai mică parte, desigur… Iar cea mai mică parte este atomul. Dar de unde vine numele de atom?

Omul acesta ar fi probabil mai lămurit în această problemă dacă ar putea vorbi cu Democrit. Democrit (c. 460 – 370 î. Hr) a fost ultimul mare filosof al naturii și venea din orașul port Abdera din Egeea de Nord. El considera că totul trebuie să fie alcătuit din mici pietre de construcție indivizibile dintre care fiecare este veșnică și neschimbătoare. Democrit numea aceste părticele, cele mai mici, atomi, despre care spunea că se combină unii între alții, prin cârlige și urechi spre a forma diverse lucruri. Cum ar fi… picătura de apă.

Picăturile unite de pe geam se tot joacă, schimbându-și forma. Odată i se pare că arată ca o frunză. Apoi i se pare că arată ba ca un ochi, ba ca un câine. Oare așa cum se ghicește în ceai, nu s-ar putea ghici și în aceste picături? Dacă stă bine să se gândească, oamenii ar putea să se încreadă în orice, atunci când simt că doar asta i-ar mai putea ajuta. Dar în fond, nu află ei ceea ce știu deja? Prezicerile nu încearcă să explice ceva care nu e de explicat? La urma urmei, nu suntem altceva decât oameni, iar nici o ființă omenească nu poate evita destinul ce îi este hărăzit.

Dacă omul s-ar fi plimbat pe lângă templul din Delfi ar fi văzut această ultimă idee redată prin celebra inscripție „CUNOAȘTE-TE PE TINE ÎNSUÞI”. Grecii erau de părere că oracolul din Delfi ar fi putut lămuri oamenii în privința sorții lor. Zeul oracolului era Apollo, care vorbea prin preoteasa Pythia. Aceasta stătea deasupra unor crăpături în pământ din care ieșeau aburi amețitori care o ajutau să intre în transă, devenind gura prin care vorbea Apollo.

Capul omului nostru începe deja să-i vâjâie. Atâtea întrebări la care nu se gândise până acum. Reflectând la toate acestea, își dă seama că sunt multe lucruri pe care nu le cunoaște, răspunsuri pe care nu le știe. Se simte mărunt, un grăunte în universul infinit, neîndreptățit, pentru că a fost creat din Tot dar totuși habar nu are din ce este făcut acest Tot.

Când?

Unde?

Cine?

Nu îi era mai bine oare când nu se gândea la toate aceste lucruri? Să fie mulțumit cu ce știe, decât nefericit pentru câte ar mai fi de știut. Mai bine să îi fie potolită foamea de cunoaștere ca foamea unui sărac, pentru care și o fârimitură e de ajuns, iar nu ca pentru un lacom, care odată ce s-a înfruptat din vinul amețitor al gândirii, nu mai poate trăi fără acesta. Oricum, e prea târziu acum să dea înapoi. Să rămână în obscuritatea în care începe să pâlpâie lumina ar însemna să putrezească în purgatoriul neștiinței. Întoarcerea ar fi cea mai comodă, dar și cea mai dureroasă. Căci mai dureros e să regreți ceea ce nu ai făcut decât ceea ce ai făcut.

Ar fi fost mai liniștit poate, dacă Socrate, în incursiunea de a cunoaște lumea prin oameni, l-ar întâni și l-ar asculta. Desigur, acesta din urmă i-ar spune zicala care i-a ghidat întegul proiect filosofic: „Lucrul cel mai înțelept e să știi că nu știi.”
Socrate (470 – 399 î. Hr) a fost cea mai misterioasă personalitate din întreaga istorie a filosofiei. Nu a scris nici un rând dar a exercitat o influență incalculabilă asupra gândirii europene. Era foarte urât pe dinafară, dar pe dinăuntru de „o frumusețe desăvârșită” cum spunea unul dintre contemporanii săi. El era „filo – sof” - iubitor de înțelepciune. Una din sintagmele lui cele mai de preț era : „Cunoașterea adevărată trebuie să vină dinăuntrul oamenilor și este adevărata înțelepciune”. Avea o credință profundă în rațiunea omenească, deci era și raționalist. O cunoaștere justă duce la o acțiune justă, spunea el. Este important să posedăm cunoașterea, pentru ca să nu acționăm greșit. Cicero spunea câteva secole mai târziu că Socrate a adus filosofia din cer pe pământ, a făcut-o să ia locul în orașele și casele oamenilor și I-a silit să mediteze la ceea ce este bun sau rău. Acuzat că “îi corupe pe tineri” și că “nu recunoaște zeii”, Socrate, care îi ridiculizase pe toți cei care credeau ca dețin “adevărul” în Atena, este condamnat la moarte în 399 î.Hr. Cu toate că ar fi putut să se exileze, să-și stabilească singur o amendă sau să evadeze, Socrate bea fără șovăire cupa de cucută. A preferat moartea decât să renunțe la convingerile sale.

Pe de altă parte, omul nostru, nu ar fi fost la fel de norocos dacă s-ar fi întâlnit cu un grup de sofiști. Sofiștii – învățători și filosofi rătăcitori erau sceptici, respingând tot ce considerau speculații filosofice inutile. Chiar daca existau răspunsuri pentru multe întrebări, considerau că nu există răspunsuri la toate enigmele naturii și universului, de aceea au hotărât să cerceteze omul și locul lui în societate. Făceau călătorii lungi prin orașele cetăți are Greciei Antice, cunoscând diferitele organizări sociale, culturale și politice ale polisurilor vizitate. Având acest bagaj de cunoștințe, au început în Atena discuțiille despre ceea ce este de dat de la natură și ceea ce este creat de societate, punând pentru prima oară fundamentele unei critici a societății.

Picăturile formează acum o cruce. Și odată cu această formă se schimbă și expresia omului. Poate că totuși nu i-ar fi displăcut să-i întâlnească pe sofiști căci, iată, pe fața lui se citește o umbră de scepticism.




Oare crede el în Dumnezeu? Când era mic, credea cu toată ființa, existența Lui era un adevăr absolut. Era bine să fii copil. Priveai lucrurile drept în față, fără a le mai cerne prin filtre morale, etice, politice, sociale, economice. Unii spun că vizai doar esența. Dar este într-adevăr așa? Ar trebui lucrurile luate ca atare și nu cernute? Sau ar trebui lăsate primele impresii să mustească, să fermenteze, să ajungă la maturitate, să apară rezultatul final în care toate elementele sunt îmbinate aromonios? Să așteptăm până copilul devine om, un om care conștientizează valorile morale prin propria sa experiență și nu doar prin ceea ce a învățat în cei șapte ani de acasă. Prin picăturile de apă din cruce se strecoară unele murdare. Din reflex face asociația între bine și rău. Ce e bine? Ce e rău? Acum, cu ceva mai mulți ani în spate, parcă privește altfel lucrurile. Mai obiectiv, mai detașat. Trebuie oare valorile după care ne ghidăm raportate la o lege a unei ființe superioare, nevăzute, sau la legile celor palpabili, pe care îi vedem și auzim zi de zi, la propriile noastre legi?

Într-adevar, agnostic. Protagoras (cca. 481 – 411 î. Hr) era și el agnostic. A fi agnostic înseamnă a fi cineva care nu poate spune cu siguranță că există Dumnezeu. Întrebat dacă crede în zeii greci acesta spunea: „Problema este prea dificilă și viața omului prea scurtă”. „Omul este măsura tuturor lucrurilor” mai spunea el. Dreptatea, nedreptatea, binele și răul trebuiesc prețuite în funție de cerințele oamenilor.

Acum picăturile se separă, și par a se îndrepta spre cele care le seamănă. Picături mici se întâlnesc și se grupează într-un colț. Niște frunze bătute de vânt sunt lipite de geam și se înghesuie unele într-altele. Privirea îi fuge înspre turturelele care se îngrămădesc să ciugulească grâul presărat pe pervazul unei ferestre. Ca și atomii. Da, apa, frunzele, porumbeii, au forme diferite, dar nu sunt toate aceste lucruri construite din aceași materie, din atomi? Formă și materie care se îmbină în același lucru... Prin asemănări sunt grupate, prin diferențe deosebite Le știe: nevertebrate, vertebrate, mamifere, insecte... El le-a aflat de la școală. Dar cine a fost cel dintâi care le-a dat nume, cine le-a separat?

Acela a fost Aristotel. Realitatea, susținea el, constă din diferite obiecte individuale, care reprezintă o unitate alcătuită dintr-o formă care conține însușirile lucrului și din materie, adică materialul din care constă obiectul. Scopul lui Aristotel era acela de a stabili o ordine în conceptul oamenilor. Astfel, a inventat logica în calitatea ei de știință. El credea în trei forme de fericire: o viață a plăcerilor și mulțumirilor, o viață de cetățean responsabil și o viață de cercetător și filosof. La virtuți, credea în „calea anumită de mijloc”. Deci, nici în exces, nici în abținere.

Iată cum se grupează picăturile acum... Formează o adevărată scară măgărească. Asta, dacă ar fi să o raportăm doar la înălțime. Dar dacă ar fi să vorbim despre un lucru în raport cu celălalt din punct de vedere al unei funcții, a importanței, am vedea mai mult decât o ordine a formei, am vedea o ordine a esenței. Am vedea o ierarhie.

Privind politica, cea mai înaltă formă a comunității omenești era statul organizat ca o monarhie (un singur conducător), aristocrație (un grup mic de conducători) sau democrația (conducerea populară)

Omul observă toate micile picături adunându-se într-una cu mult mai mare. Aceasta ar putea fi statul, se gândește el. Deci, la fel și statul oamenilor, este format din fiecare om ce trăiește în interiorul lui. Reducând statul la o singură identitate ar reprezenta un om. Atunci, organismul unui stat ar trebui să functioneze întocmai ca a unui om. Statul ar trebui fi condus întocmai ca un om, prin rațiune.

Astfel a imaginat Platon statul ideal: condus prin rațiune. Pântecele – simbolizat de femeile purtătoare de copii și de bărbații ce muncesc pământul, pieptul de soldații ce trebuie să dea dovadă de curaj și, întocmai cum capul conduce trupul, filosofii să conducă societatea.

Dar sunt toate aceste întrebări vrednice de un răspuns? Și dacă sunt, există vreun răspuns? Cel puțin unul există, da... Dar poți fi sigur de el? Poți fi sigur de tine? Poți fi sigur că tot ce se întâmplă acum nu e doar un vis, că TU nu ești doar un vis?

O perspectivă cu adevărat înfricoșătoare...

Dar nu dispera, omule, căci dovada clară că exiști ești tocmai tu. „Cogito, ergo sum” – Gândesc, deci exist. Există un lucru real de care poți să fii sigur că te îndoiești. Când te îndoiești, gândești și atunci ești o ființă gânditoare.

O ființă gânditoare care a ajuns, într-o banală zi ploioasă de noiembrie să se mire: Ce este ploaia? De ce plouă azi?
În fond, nu e asta o primă condiție pentru a fi filosof, arta de a te mira?