Spre deosebire de Cenușăreasa, Ann nu avea surori vitrege, doar verișoare primare. Tatăl nu a mai vrut-o pe mama sa (și nici aceasta pe el, de altfel) înainte ca fetița să vină pe lume. Pe fetiță au crescut-o bunicii, mama fiind prea ocupată cu serviciul ca să mai asculte și plăsmuirile fetiței. Micuța Ann știa să fie ascultătoare și cam atât. Mai avea și niște preotese ursitoare vecine cu bunicii. Acestea îi făceau mamei câte o vizită în fiecare an, aducându-i flori de ziua numelui ei. De fiecare dată măsurau fetița din priviri și apreciau cât de frumos s-a dezvoltat, apoi îi preziceau un viitor frumos dacă va fi cinstită, harnică și cuminte.
Astfel, fata crescu încrezătoare în steaua ei și se străduia să urmeze întocmai preceptele care îi condiționau, parese, fericirea. De cinstită și cuminte era fata, nu-i vorbă, cu hărnicia avea însă o problemă: bunicii fuseseră oameni vrednici la viața lor, dar ca tuturor bătrânilor, le plăcea mai mult să se așeze și să povestească despre cei care au fost și nu mai sunt ,iar fata nu se dezlipea de ei și nu pierdea nici o vorbă din caierul de amintiri împletit cu suferinți pe care aceștia îl torceau alături de puținii lor tovarăși de generație, când se întâlneau.
Se mai alătura micuța câte unui cârd de verișoare gureșe și zglobii, ce veneau uneori și ele în vizită. Când mătușa le scotea la plimbare pe cele trei-patru fetițe, cunoscuții observau întotdeauna intrigați: ,,Ia uite ce fată urâțică și ce haine ponosite are!"
E adevărat că Ann era cam bronzată de atâta stat în câmp, alături de bunici, avea haine mai vechi, uneori cârpite și părul tuns scurt , dar în visele ei era convinsă că este o Ileană-Cosânzeană fiindcă își simțea sufletul și mintea curate.
Vremea trecu, fata crescu și venise vremea să își aleagă un drum în viață. Într-o zi, moșul și baba o chemară pe Ann și îi spuseră: ,,-Draga bunii și a moșului, noi suntem bătrâni și nu mai putem munci. Ar fi timpul să îți alegi și tu o meserie ca să ai din ce trăi și să te așezi la casa ta. Și pentru că noi tot avem nevoie de ajutor, ai putea să stai în continuare lângă noi, nu să te pierzi în lumea largă, să ne mângâi și nouă bătrânețile."
Zis și făcut, o deteră pe fată să aibă grijă de cei micuți. Piticii o îndrăgiră repede pe tânara Ann.Și fetei îi plăcea să cânte, să se joace și să descopere lumea odată cu cei mici. Ba, în timpul liber învățase limba păsărilor și a animalelor pădurii, astfel că atunci când avea de lucru, păsărelele îi cântau la ferestră triluri minunate, iar atunci când se odihnea, fiarele îi vegheau somnul.
Cu siguranță că visele despre Ileana-Cosânzeana trebuie să fi avut un sâmbure de adevăr, altfel nu ar fi existat vrăjitoarea cea rea care să încerce să o distrugă pe sărmana fată. Vrăjitoarea cea haină privi în globul ei fermecat și află astfel pe unde își duce tânara Ann viața lipsită de griji. Ea trimise mai întâi la fată un vânător care nu era decât un medic psihiatru . Acesta avea poruncă să o adoarmă pe fată, astfel încât ea să nu mai poată vorbi cu păsările și cu fiarele, nici să se mai joace și să descopere lumea alături de pitici. Spre jalea piticilor, vânătorul își duse misiunea la îndeplinire cu succes. Dar fata nu era moartă cu adevărat, doar adormită.
S-au străduit piticii să o trezească pe iubita lor Ann aducându-i cele mai parfumate flori, iar păsările îi cântau alături trilurile cele mai vesele, doar-doar și-o aminti fata de prietenia lor și se va trezi. Și minunea se întâmplă. Spre bucuria tuturor prietenilor ei, Ann se trezi și era mai plină de viață și mai veselă ca oricând. De, dormise somn lung , iar acum avea de recuperat.
Dar zgripțuroaica nu s-a lăsat înfrântă în planurile ei. A trimis fetei un Făt-Frumos cu misiunea strictă de a o adormi pe fată, iar atunci când va dormi, să-i smulgă inima din piept și să i-o arunce în foc. Astfel va fi sigură că Ann nu se va mai trezi. Făt-Frumos se înfățișă prințesei și, folosind vrăji meștejugite, îndelung studiate, o adormi pe fată, îi smulse inima în timp ce sărmana dormea, și o aruncă în foc, așa cum fusese porunca.
Cu toate că nu avea inimă, Ann continua să umble și să mănânce exact ca un om viu. Dar era tristă, biata de ea, și tiști erau și piticii ca și toți prietenii minunați ai copilei. Deoarece aceștia nu mai puteau suporta atâta tristețe, au părăsit-o unul câte unul. Bunicii lui Ann au plecat și ei dintre noi, fiind bătrâni, astfel că fata rămase aproape singură pe lume. Stătea adesea nopțile cu ochii pe cer căutând steaua unde ar putea locui bunicii ei acum. Trecură astfel cam vreo mie de ani furnicești, după calendarul oamenilor se poate să fi tot fost vreo zece ani, când un prinț ceresc o zări pe Ann la ferestra ei privind tristă și însingurată spre împărățiile celeste. Se îndură de biata fată și într-o clipită îi înțelese infirmitatea.
În mare mila sa îi dărui acesteia o inimă de lumină. Ca orice proteză medicală, noua inimă se adapta treptat cu fiziologia corpului primitor, iar fata învăța să simtă bucuria de a trăi pas cu pas, zi după zi, până ce revenirea se produse miraculos și deplin.
Piticii se jucau din nou în jurul ei, păsărelele îi cântau la fereastră, iar fiarele o ocroteau. Doar că, pe nesimțite, tânăra Ann devenise o femeie cu argint pe la tâmple, iar voioșia ei se transformă în bunătate și înțelepciune.
Ann știa că Bătrâna Vrăjitoare nu se va lăsa înfrântă nici de inima cea de lumină, și că acum va veni ea însăși, conform vechiului basm, să-și împlinească răzbunarea. Dar inima îi spunea să nu se teamă, căci acolo unde se va duce va fi o grădină înverzită, plină de flori și păsări cântătoare, iar în mijlocul grădinii va vedea un lac pe care înoată în liniște și armonie un stol de lebede albe,grațioase, purtând coroane aurite pe cap.
Dacă a mai venit vrăjitoarea pe la Ann și ce capcană i-a pregătit, vă las pe voi să ghiciți. Iar dacă aveți vreo idee cât de cât logică, vă rog să mi-o povestiți și mie...
Unii spun că Zgripțuroaica s-a tăiat în propria-i coasă, iar Ann a rămas să trăiască atât de mult alături de pitici, încât a trebuit să îl implore singură pe prințul cel ceresc să îi arate grădina aceea fermecată pe care i-o promisese mai demult. Se mai aude că piticii au îndrăgit-o atât de mult pe Ann, încât, pentru a o convinge să rămână alături de ei, au construit chiar aici pe Pământ o grădină identică celei pe care Ann o visase și că însuși prințul cel ceresc cobora din când să se plimbe prin ea. Dar toate acestea pot fi minciuni, ca tot ce v-am povestit, de altfel. Așa că nu le credeți,mai bine mergeți la culcare, copii și cum vremea e târzie vă zic și eu : ,,Noapte bună!"