Când întâlnesc un har al spiritului care se pricepe ceva mai bine decât restul lumii la anumite lucruri, mă îndrăgostesc fără voie, dăruindu-i-mă întru totul, astfel încât nu-mi mai aparțin mie însumi. Fiecare din voi ați fura o parte din mine! Ați face din mine ce-ați vrea! Prietenia cu voi nu m-ar lăsa liniștit, mi-ar sfâșia mereu sufletul și apoi mi l-ar risipi în cele patru zări, încât nu aș mai ști de mine.

Uneori ne cuceresc atât de mult cuvintele, gândurile, o muzică, încât frumusețea trupească ne copleșește. Ne dă parcă o nouă bucurie! Până când? Un trup frumos pare divin, pare însuși Dumnezeu reapărând sub vălul cărnii. Te îndrepți spre el tremurând, îl consideri pe cel adorat un idol. Te posternezi în fața lui, iar umilința de bunăvoie este cu atât mai stranie cu cât idolul cu chip frumos are adesea un suflet vulgar și vrednic de dispreț. Dar tu nu vezi nimic din toate acestea… Nu vrei să vezi. De fapt îl construiești în cel mai frumos chip posibil.

Aceasta nu este decât un fel de nebunie a iubirii. Þi se pare că celălalt este un geniu, un miracol, ajungi să-l implori să nu te disprețuiască că nu te poți asemui lui. Îi dăruiești tot prezentul, gândind și viitorul. Uiți de hrana care te ține în viață mai mult decât numele celui care crezi că îți hrănește și trupul și sufletul și care le umple de o așa plăcere. Sufletul tău e în mâinile celui căruia i-l dai. Durerea întunecă mintea. O, Doamne, cum se schimbă soarta! Spunea cineva: port în pieptul meu sufletul a mii de amanți.

Nu vei înțelege că ceea ce eu doresc, ceea ce eu citesc în frumusețea lui nu poate fi înțeles de oameni obișnuiți. Cine vrea să înțeleagă acest lucru trebuie mai întâi să treacă pe acolo, să pipăie sfinxul iubirii lui arzătoare și tulburi. Cu un efort disperat poți nega neantul vieții și zămisli iubirea de care ești însetoșat.

Ochii sunt îngândurați, privirea în gol, expresia este a unei violențe reci și concentrate, aerul este mereu de îmbufnat și indiferent. Ansamblu figurii te trădează, e de fapt un calm fără iluzii și fără bucurii. Nu frumuseța chipului îți ridică la înălțimi sufletul pe care gândurile josnice îl predomină. Ajungi să te refugiezi în diverse, cauți singurătatea numai pentru a te putea consacra amintirii acelei iubiri pe care o cânți în versuri. Ce poate fi mai fascinant decât un suflet exaltat? Doar un suflet pasionat dar slab, care prin orgoliu inteligenței sacrifică prietenii, fiindcă marele suflet e frânt de spaimă. Oare își amintește de cuvintele: pe cei trufași îi va coborî și îi înalță pe cei umili?

Imaginea aceasta fascinantă care îți cuprinde ființa te prostește cu desăvârșire pentru multă vreme - parcă ți-ai pierdut mințile.


O, spirit fericit, plin de ardoare,
Ce-mi ții în viață inima bătrână,
Mă preamărești tu, care ești stăpână,
Pe bunuri multe, nobili și splendoare!

Cine poate înțelege pe acest copil vârstnic, singur, pierdut printre iluzii?