Moto: „Da, de la Roma venim, scumpi și iubiți compatrioți – din Dacia Traiană!
Se cam ștersese diploma noastră de noblețe: limba, însă, am transcris-o în literele
de aur ale limbilor surori”. MIHAIL EMINESCU


Fetele cuminți ale bărboșilor daci,
plecați la războaiele cu romanii,
au învățat de la mumele lor
să le acorde învingătorilor
toată atenția –
să nu cumva să se pună rău cu dușmanii.
Și mai de frică, mai din dragoste,
aceste fete ascultătoare și viteze
i-au îmblânzit pe războinici,
i-au și cucerit prin bunătatea, hărnicia
și frumusețea lor,
după care le-au pus pe umeri fii și fiice,
și pe capete, mai către bătrânețe,
câte-o căciulă mițoasă de oaie,
încât foștii vajnici învingători,
de bună voie și nesiliți de nimeni
s-au numit “romani cu căciulă”, adică,
în scrierea modernă români,
cu â din a, spre a se deosebi de romanii
care s-au risipit prin țărâna Imperiului.
Și nu și-au mai schimbat numele
în veac să nu-și supere soațele,
poate și ca recunoștință
pentru grija pe care acestea le-o purtau,
pentru mâncarea bună cu care-i întâmpinau
pe când veneau de la feluritele lor treburi
dar, mai ales, pentru statornica lor iubire.

Și-uite-așa, în casele bărboșilor daci,
luate cu japca de “romanii cei fără de căciulă”,
au locuit, de-a valma, urmași după urmași:
fiii, nepoții, strănepoții și străstrănepoții
femeilor dace și-ai “romanilor-căciulari”
cunoscuți și recunoscuți de către toată lumea,
mult mai încoace,
cu numele de ROMÂNI.