În disperărările trecutului meu se regăsesc multe pasiuni dezvăluite sau ascunse. Prin patul meu s-au perindat suficiente muze supuse scalviei esteticului încât să revolte afectul vreunui artist aspirant sau consacrat. Sufletul meu a fost petrecut de suflete oscilând între viața și moarte, dăruire și decepție, iubirea necondiționată sau amăgire. Din toate aceste peripluri ale sufletului meu m-am ales doar cu corvoada nesiguranței, cu incertitudinea eternității. Astfel am aflat că totul este efemer, că nimicul este tendința umanității.
*
Am ales de fiecare dată să iubesc fără să mai aștept acel echilibru care să-mi domine rațiunea de a trece dincolo de iminenta moarte a iubirii ce o purtam. Nu am înțeles decât foarte târziu, mai târziu decât am înțeles și acceptat că certititudini sunt doar viața și moartea, că trebuie să te păstrezi viu în fiece relație, că nu trebuie să schimbi nimic la cel ce-i dăruiești iubirea, dar mai ales să îți păstrezi demnitatea sufletului tău. Trecând dincolo de frumosul iubirii, când te ajunge rațiunea devi un fals purtător al puritanismului devotat iubirii. Gândurile care conturează un viitor împreună sunt începutul sfârșitului de care fugi, libertatea indescifrabilă a afectului transformându-se în mișeleasca și nevolnica gelozie. Teama că îți vei pierde utopica jumătate de suflet pereche, că odată cu plecarea ei ție îți va rămâne abisul din tine și suferința te anulează complet la toate nivelurile. La ce-mi este de trebuință fiecare relație, fiecare abandonare totală în celălat suflet, când cunosc în profunzime finalitatea și consecințele ei? Am aflat într-un târziu că mie nimic nu-mi este de trebuință; doar afectului meu îi este de trebuință totul. Se încăpățânează să aparțină fiecărei rutine inevitabile, să îmi sfideze maturitatea rațiunii, să mă dedice intensității trăirilor mele. Nefiindu-mi frică de moarte, nu cunosc nici temerile vieții. Cine știe a trăi la limită orice se dovedește dinainte a fi efemer, știe a-și întâlni cu seninătate sfârșitul. Nu îmi este teama deloc a iubi, precum nu îmi este teama deloc a păstra tot ce rămâne dincolo de iubire. În mine am aflat rădăcinile fiecărei iubiri curate sau închipuite, îmi leagă trecutul ființei de ceea ce am devenit, de ceea ce nu voi mai fi când totul se șterge din memorie. Sufletul meu m-a învățat că nu-i pasă pe cine iubesc, devreme ce nu poate contura o imagine a mea devotată până la capăt pasiunii, atingând sublimul absurdului, în cele din urmă resemnat în decepție. Sufletului meu îi trebuie iubire, restul îl lasă pradă rațiunilor mele.

Sibiu
mai, 2009