Amintiri, amintiri...

- Din anii când terminasem profesionala îmi amintesc cu plăcere scrierile din presa vremii, când citeam cu admirație poeziile debutantului pe atunci Adrian Păunescu și tabletele de scriitor ale matusalem-ului poeziei românești Tudor Arghezi. Astăzi când aud de Sânziana Pop, directorul unei reviste tot atât de curajoase ca și articolele scrise despre minerii din Leșul Ursului, îmi retrăiesc tinerețea acelor momente care mi-au rămas neșterse în memorie după aproape cinci decenii.
Îmi amintesc cu tristețe, când copil fiind, prin clasa a treia, am găsit aruncate într-o grădină mai multe cărți, printre care ,,Cimiliturile românilor’’ de Artur Gorovei. Bucuros am început să le citesc cu glas tare. Mama vitregă m-a auzit și când a văzut cartea mi-a luat-o din mână și când a văzut cine este autorul a aruncat-o direct în focul din sobă, și mi-a interzis să mai spun cuiva despre carte. Era timpul când se prea mărea sovietismul și stalinismul, pentru acele vremuri singura cultură admisă era cea sovietică.
Păstrez în sufletul meu chipul unui om deosebit, care a fost dirigintele clasei noastre de mineri timp de patru ani, până la absolvirea școlii profesionale de ucenici Zlatna. Acest personaj a fost profesorul Nicolae Florea, care ne preda desenul tehnic. Acest pedagog vorbea cu toți elevii ca un adevărat părinte. Pentru dumnealui toți eram egali. Nimeni nu era mai prejos sau mai presus de cât colegul său. Notele dumnealui le dădea numai după ce ne spunea ce am greșit. Întotdeauna ne scotea în evidență calitățile și nu defectele. Toți eram buni, frumoși, cuminți. După câte vedeam noi părea mai intransigent cu proprii lui copii.
Amintiri frumoase păstrez și despre alte cadre didactice din acei ani de profesională, căci toți, elevi, profesori, ingineri, maiștri, pedagogi formam o familie cu aproape 500 membri. Vorbind despre pedagogi nu vreau să trec peste timpul petrecut în practică la mina Izvorul Ampoiului. După orele de practică eram cazați la un frumos castel proprietate a familiei Albini(astăzi ajuns în paragină), proprietari de mine din Munții Apuseni. Castelul avea multe camere cu pereții în ,,calcio vecchio’’ vopsiți în alb, ca și ușile și ferestrele. Zona unde era amplasat castelul era extrem frumoasă și liniștită, căci Ampoiul care curgea la câteva sute de metri mai jos își trimitea șușotitul în permanență până la noi. Aici am avut parte de o supraveghere din partea unui personal deosebit în persoana inginerului miner Hossu și a soției sale, care era pedagoga noastră. Această familie nu avea copii și ne înconjura pe noi elevii ucenici cu foarte multă dragoste, îndemnându-ne să citim, să cântăm, lăsându-ne o aparentă libertate binefăcătoare pentru noi și niciodată nu am avut incidente sau probleme deosebite de disciplină. Acești oameni au fost minunați și noi îi respectam iubindu-i așa cum înțelegeam noi atunci.
Pentru mulți din cei care vor citi aceste rânduri se vor întreba ce înseamnă o școală profesională? Ei bine, din acest gen de școală au ieșit mulți meseriași care mai târziu au schimbat fața României de după cel al doilea război mondial. La școala din Zlatna învățau peste 400 elevi ucenici, primind aici mâncare și haine pentru a învăța o meserie, începând cu minerii, meseria de bază, dulgheri, zidari, mecanici, electricieni, toate având legătură cu mineritul. La Zlatna s-a creat un fel de obicei prin care ucenicii puteau urma și cursurile liceului, ceea ce a făcut ca mulți să aibă o rampă de lansare mult mai ușoară de a ajunge la o facultate mai repede. Alții au ajuns în domeniul lor buni meseriași, devenind apoi maiștri, cazul meu. Mă număram printre cei care nu aveam 7 clase, am fost ajutat să termin ultima clasă elementară pentru a putea urma liceul mai târziu, ceea ce s-a și întâmplat în anii următori. Școala avea o bibliotecă destul de consistentă, dar vecini cu școala era și biblioteca orașului. Timp de citit aveam suficient, îți trebuia doar dorința de a citi pentru a descoperi lumea literelor scrise. Aici mi-am desăvârșit cunoașterea marilor scriitori români, și universali. În școala elementară din Buneștii natali citisem pe Creangă, Sadoveanu, sau alți scriitori acceptați la acea vreme. Cum lucrasem și în Ploiești frecventasem și biblioteca rafinăriei unde lucram, dar și biblioteca centrală din acest mare oraș, astfel că începusem să aleg lecturile pentru a-mi întregi cultura. Nu pot spune că nu solicitam și sprijin de la profesori sau chiar de la bibliotecari. Fiind avid de a citi cât mai mult, uneori nu găseam cartea cea mai bună sau trebuia din motive politice să-ți însușești literatura sovietică. Până pe la începutul anilor ’60, când a început o oarecare deschidere spre alte scrieri mult mai puțin îndoctrinate.