Am fost de părere, încă de la primele experiențe pe tărâmul lui Cupidon că iubirea împărtășită este cel mai sfânt mister la care participă omul în cursul vieții sale. Personală și concretă, trăirea iubirii înalță spiritul pe culmile marilor revelații și înțelegeri, este expresia desăvârșitei împliniri a ființei.
Într-o relație pe care o credem desăvârșită tindem să contribuim cu crezurile noastre cele mai importante, cele care ne întemeiază atitudinile constituindu-se în rațiunea personală a existenței, răspunsurile intime date la marile întrebări.
Din păcate, iubirile sunt mai puțin veșnice decât conceptul în sine, iar gândurile noastre aduse ofrandă sentimentului înălțător rămân pierdute pe acel altar, lasând sufletul gol și dezorientat ca un infirm fără cârje, ca un orb fără baston, victimă a propriei sincerități.
Crezul pierdut odată cu iubirea ! Iată o grea pedeapsă pentru cei care amestecă gândul cu sentimentul în nădejdea vană a atingerii absolutului. Urmează lunga penitență a îndoielii : să nu iubești și să crezi (dar în ce , un nou crez de viață nu se făurește peste noapte ,așa cum se înfiripă o dragoste la prima vedere) sau să găsești în iubire singura rațiune de existență (nu și un mijloc de a obține desăvârșirea rațiunii).
În oricare din aceste opțiuni, ființa rămâne ciuntită, diformă, incompletă. Ne credem adulți versați în experiențe afective și/sau cognitive diverse, dar adevărata împlinire spirituală și sentimentală totodată rămâne un tabu la care nu avem curajul să mai năzuim măcar, datorită fricii de a nu ne trăda pe noi înșine definitiv și iremediabil.