E primăvară, sau poate vară? Nu mai știu. Pentru mine timpul parcă s-a oprit. De fapt, eu sunt cel care m-am oprit în mijlocul timpului și acesta trece pe lângă mine total nepăsător la tot ce se întâmplă. Au înflorit caișii, dar floarea lor nu mai e viață; e doar luptă cu moartea, cu timpul. Oare ce gândește un cais? Dacă aș știi, poate aș fi puțin mai fericit.

M-am oprit undeva în mijlocul primăverii, odată cu bobocul roșu al unui trandafir. L-am mirosit și-am simțit o parte din viață. Nu am rezistat tentației de a-l rupe, de a fura vieții o parte din ceea ce mi-a fost refuzat. Am plătit scump, căci, deși știam că trandafirul are spini, un strop mare de sânge mi-a apărut pe deget. L-am gustat... Era la fel de roșu ca și bobocul de trandafir. Oare acesta să fie prețul pe care trebuie să-l plătim când vrem mai mult decât ceea cu ce am fost dăruiți? Nu știu. Dar ceea ce contează e că lăsăm în viață, peste tot pe unde trecem, o parte din noi. Mai mare sau mai mică. Oare ce s-ar întâmpla dacă am trăi mai mult? Am ajunge la un moment dat să fim doar niște suflete goale, ale căror euri nu-și mai pot găsi identitatea. De fapt, cam asta e o altă latură a vieții. Trăiesc și ajung la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, să mă întreb cine sunt și ce sens a avut viața asta pentru mine. Și de ce? De cele mai multe ori, nu-mi pot răspunde. E dureros, dar pot să spun că atâta vreme cât pot răpi vieții măcar puțin din partea ei ascunsă, merită să trăiesc. Dar nu merită să mor.

A venit vara, sau poate e încă primăvară? Au dispărut florile de cais și bobocii roșii de trandafir. Timpul e același: trece prin noi impasibil și ne chinuim să-l oprim, deși știm că nu putem. Atunci? M-am oprit eu în timp, sau așa cred. Am vrut să ies în afara lui și, pentru o vreme, am reușit. Nu am schimbat nimic în jur și nici nu m-am schimbat. Ba da!... De fapt totul s-a schimbat, dar nu mi-am dat seama. Și încă mi se pare că e ca înainte, încă mi se pare că sunt tot eu, dar nu e așa. Mă-ntorc în mine și văd doar un pustiu. Nu știu ce culoare are, dar știu că e un pustiu. Cred că e întunecat și rece. Nu am găsit nimic în el, doar un sentiment de singurătate. Þipa ceva și nu știam ce. Eram eu. Mă căutam. Mergeam prin acest pustiu de mulți ani și nu reușeam să mă găsesc. Am simțit ceva cald pe față. Oare poate ploua cald când în mine e atât de rece totul? Eu, celălalt, plângeam. Am vrut să mă strig, dar nu puteam. De fapt, nu auzeam nimic. Am alergat după mine. Eu, cel din față, m-am oprit. M-am aplecat și nu-mi venea să cred. Un trandafir proaspăt îmbobocit! Roșu ca sângele! L-am rupt. Eu, celălalt, am țipat! Mă durea ceva și nu știam ce. Apoi am văzut cum îmi curgea sânge din mână. Curgea și nu se mai oprea. Eu, cel cu trandafirul în mână, m-am oprit. Am vrut să-l miros, dar, când am ridicat mâna spre față, nu mai aveam nimic în ea. Doar o frunză uscată, dar atât de uscată, încât mi s-a fărâmițat între degete. M-am speriat. Am găsit atunci pe jos o petală roșie. Am strâns-o în palmă și m-am bucurat. Totuși, nu pierdusem totul. Am jurat s-o păstrez pentru totdeauna. Și m-am întors...

...Sângele se oprise, iar rana nu se mai vedea. Mi-am privit mâinile. În una din ele se vedea ceea ce fusese odată o petală fragilă de trandafir. Roșie. Am pus-o în buzunar și am fost fericit că încă mai era primăvară. Sau poate venise, totuși, vara?...