poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-02-28 | |
Am observat cîteva controverse aici pe site între cei care scriu pur și simplu (pentru că așa simt) și cei care se școlesc pentru a scrie. Asta mă face să scriu despre ... scris pentru că adevărul este undeva la mijloc. Dat fiind că scrisul este creație este clar că partea de umbră și penumbră (inspirația) tot joacă un rol și pentru cerebrali, măcar ca declanșator. Iar pentru a deveni inteligibilă inspirația trebuie să fie prelucrată. Uneori prelucrarea are loc spontan, fără să ne dăm seama iar alteori ea necesită efort.
Cu un ajutor minim oricine poate să scrie destul de bine dar efortul nu este neapărat de dorit. Dacă despicăm firul în patru vom arunca tot ce s-a scris pînă acum la gunoi. Efortul este însă necesar pentru: furnizarea de materie primă, prelucrarea acestei sau găsirea unui sens. Întrebarea de ce scriu este una dintre cele mai dificile. Cineva perfect rațional nu are nevoie de tautologii, prin urmare nu scrie și nu citește. Din start scrisul se insinuează în zona de umbră (sau de lumină din noi), zona minus-cunoașterii. Ca ființe corporale și gînditoare ce suntem răspundem la o îmbinare între senzorial și memorial. Contrar pretențiilor semiologiei & semioticii nu cred că semnele ar fi arbitrare. Nevoia de a ne juca cu și elibera de semne provine din nevoia de a dezorganiza și de-realiza lumea. Arbitrariul semnului este o atitudine copilărească, ea stă la baza oricărei estetici combinatorii. Dar o atitudine la fel de firească este recunoașterea senzorialului din semne, și mai ales din cuvinte. Literatura (și pe urmele ei presa și alte domenii) folosește puterea recunoașterii.* Acest nivel minim ne permite să ne descurcăm prin lume și să avem acces nelimitat la cultură. Cultura populară a coborît mult pragul inițierii necesare. Plecînd de la un inventar destul de redus de semne cu notorietate se poate construi o lume. Notorietate provine din expunerea repetată la un stimul. Pînă acum eu am apelat la generalizare, adică am scris pentru inițiați. Nu știu dacă acesta este cel mai bun lucru. Cred că depinde de dispoziție și de mesaj. Unele lucruri nu se pot spune altfel iar alte lucruri nu se pot spune de loc așa că le sugerăm. Vaselina care unge angrenajele literaturii este sugestia. Ea ne face să trecem de toate barierele de codificare. Detaliile mici nu ne interesează prea mult dacă am recunoscut imaginea de ansamblu. În acest context școala scrisului cerebral consumă foarte mult timp pentru a adăuga niște elemente în fond accesorii. Cui îi mai pasă azi de verosimilul lui Aristotel sau de climax sau de vocația poetului ca hermeneutos – creator de sens ? Există o categorie care pune preț pe acestea: intelighentsia (are putere de decizie în mediul intelectual și este bine să ții cont de ea). Ar fi cîteva posibilități pentru a scrie. Din start ideea de bază este să ajungi într-o altă stare de conștiință. Pentru asta trebuie să scrii liber, fără să fii atent la prozodie, gramatică sau la ce ai scris deja. Aceasta este materia primă. Dacă te-ai jucat destul cu fantasmele și imaginația ta poți să sari de această etapă. Dacă nu ai despre ce să scrii poți să faci asocieri de cuvinte sau combinații de elemente. Dacă te joci de-a combinatorica, fie că deformezi lumea, fie că te joci cu retorica, toate aceste elemente tind să se organizeze, uneori fără să bagi de seamă. Trebuie să profiți și să încurajezi acest proces de cristalizare dar în egală măsură poți să încurajezi procesul de dezorganizare. Depinde cum te simți în acel moment. Nu are nici un rost să te ferești de haos. Există scriitori cerebrali, Valery, Borges, Mallarme, Poe, care nu primesc de-a gata delirul poetic. Dacă ne referim la stăpînirea limbii și a ritmului, la știința poeziei sofisticate, aceștia sunt maeștrii dar dacă ne referim la cunoașterea lumii se poate să avem surprize. Observațiile de o viață ale lui Valery asupra visului nu se ridică la înălțimea unui simplu poem suprarealist. Și asta din cauză că ce este complicat nu este neapărat și mai bun. Trăim într-o epocă a levierelor, dispunem de mijloace pentru a aplifica orice, dispunem de analize minuțioase ale tehnicii literare astfel că nu trebuie să o luăm de la zero. Dar ele nu țin loc de materie primă. Dacă scrisul te poate capta pe tine, probabil că va merge și cu alții. Dacă vezi ceva pe geam care merită notat este foarte bine. Dar într-un fel sau altul trebuie să te cufunzi în haos ca să scrii. Nu văd o cale de scăpare. Soljenitsîn vorbește despre întîlnirea între clasa mijlocie și cea de jos ca sursă a literaturii mari. Are probabil dreptate. Dacă dă spre o piscină sau spre o pubelă se poate ca deschisul geamului să nu îți folosească prea tare. Există și problema stimularii, a excitanților folosiți. Didier Anzieu consideră că (supra-)stimularea din copilărie stă la baza vocației creatoare ulterioare a individului. Dar acea stimulare trebuie să fie reamintită. Există o sumedenie de excitanți de la alcool pînă la dragoste și de la spiritism pînă la mîncăruri exotice. Orice poate să ațîțe curiozitatea este bun dar într-o anumită disciplină. Disciplină care nu este absolut necesara, ea este o plasă de siguranță. Așa cum dezordinea sa îi era sacră Rimbaud există un punct după care orice sistem dezordonat tinde să se (auto-)organizeze. Dacă are condiții propice acest lucru se întîmplă de la sine, fără să vrem. În ce privește orgoliul de scriitor nu văd prea mult în el. Răsturnarea complexului de inferioritate într-unul de superioritate (ca în armată) poate să fie motivul pentru care unii autori devini critici care pun mare preț pe cerebralitate. Este sigur că avem cu toți creiere la fel, dar creierul se adaptează le cerințe, încearcă să evite haosul și durerea, și încearcă să confiște atenția, adică să ia fața organelor de simț. P.S. Treceam astăzi prin parc și mi-a sărit diferența între copii care se jucau și părinții care îi păzeau plictisiți. Pentru copii lumea era un rezervor de posibilități (combinații) nebănuite în timp ce pe fețele părinților nu vedeai emoții deosebite. Pentru că tot se apropie 8 martie am să spun că părinții erau mame. Toate aceste mame triste citesc și nu citesc ceva copilăresc. Îl citesc pe Dan Brown tocmai pentru că scrie serios și asta e trist pentru că un scris ne-serios este exact ce au nevoie. Sigur că ele știu cu ce se mînîncă lumea iar surprizele copiilor le lasă reci dar în același timp nu știu. Așa cum femeia pe care o iubești nu este cea mai frumoasă din lume dar totuși este (pentru tine). Literatura ne oferă subiectivitate dar aceasta este făcută după chipul și asemănarea scriitorului. Am zis că nu o să fiu părtinitor aici dar mi se pare că există subiectivitate prost înțeleasă și ea se reproduce de minune prin literatura și media. * - Psihologii vorbesc despre fenomenul cuvîntului care stă pe limbă (tip of the tongue phenomenon) pentru a arăta că în straturile profunde ale gîndirii cuvintele ori sunt mai rarefiate ori pot să lipsească cu totul. Cuvintele sunt cu siguranță instrumente redutabile pentru a materializa și amplifica puterea gîndului dar cuvintele nu construiesc o poezie, poezia are nevoie de fantasme. Fenomenul de recunoaștere a fantasmelor îl numesc „stereo-tip of the tongue phenomenon”. El se referă recunoașterea și clasificarea de scenarii și stereotipuri fără a le putea explica suficient de bine aceste entități. Între stereotip și scenariile vehihulate de media este o distanță foarte mică. Învățarea de scenarii și scurtături mentale deschide calea pentru o lume redundantă. Timpul poate fi consumat în căutarea și recunoașterea unor scenarii de duzină dar ar fi păcat să pierdem același timp ca să construim o cunoaștere amănunțită a exact acestor scenarii. Viața nu este altceva decît redundanță. Consolarea unui scriitor este că atunci cînd scrie nu face decît să observe marea de redundanță în care ne scăldăm cu toții. Valery spune: a vedea nu este totuna cu a desena. Același lucru este valabil și pentru scris. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate