emil cioran – amurgul gândurilor – editura humanitas, 2006

~~~
poți spune ușor că universul n-are niciun rost
nimeni nu se va supăra – dar afirmă același lucru despre un individ oarecare; el va protesta și va lua chiar măsuri spre a te sancționa
așa suntem cu toții: ne scoatem din cauză când e vorba de un principiu general și nu ne e rușine să ne izolăm într-o excepție
dacă universul n-are niciun rost, scăpata-am careva din blestemul acestei osânde?
tot secretul vieții se reduce la atât: ea n-are niciun rost; fiecare dintre noi găsește însă unul

singurătatea nu te învață că ești singur, ci singurul

dumnezeu are tot interesul să-și vegheze adevărurile
uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărâmă pe toate, căci gândurile i le-au surpat de mult
dacă un vierme e capabil de neliniște metafizică, și el îi tulbură somnul
gândul la dumnezeu este un obstacol al sinuciderii, dar nu morții
el nu îmblânzește deloc întunericul de care se va fi speriat dumnezeu pe vremea când își căuta pulsul prin teroarea nimicului

~~~
se spune că diogene s-ar fi ocupat cu falsificarea de bani
orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul
diogene dacă se năștea după christos, ar fi fost un sfânt
admirația pentru cinici și două mii de ani de creștinism la ce ne poate duce?
un diogene duios
platon a numit pe diogene un socrate nebun
greu mai poate fi salvat socrate…

dacă ar prinde glas agitația surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii
port un doliu din naștere – doliul acestei lumi

tot ce nu-i uitare ne uzează substanța; remușcarea este la antipodul uitării
de aceea se ridică ea amenințătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îți umple clipele cu senzații de plumb topit în sânge
oamenii simplii simt remușcări în urma unui act oarecare; ei știu de ce le au, fiindcă motivele le sunt sub ochi
în zadar le-am vorbi de accese, ei n-ar putea înțelege tăria unui chin inutil
remușcarea metafizică este o tulburare fără cauză, o neliniște etică pe marginea vieții
n-ai nicio vină pe care s-o regreți, și totuși simți remușcări
nu-ți aduci aminte de nimic, dar te năpădește un infinit dureros al trecutului
n-ai făcut nicio faptă rea, dar te simți responsabil de răul universului
senzații de satană în delir de scrupul
principiul răului în mrejele problemelor etice și-n teroarea imediată a soluțiilor

cu cât ești mai indiferent în fața răului, cu atât ești mai aproape de remușcarea esențială
aceasta-i uneori tulbure și echivocă: atunci porți povara absenței binelui
violetul e culoarea remușcării (ceea ce e straniu în el pleacă din lupta dintre frivolitate și melancolie, cu triumful ultimei)
remușcarea este forma etică a regretului (părerile de rău devin probleme, iar nu tristeți) un regret ridicat la rangul de suferință
ea nu rezolvă nimic, dar începe totul
apariția moralei este identică întâiului freamăt de remușcare
un dinamism dureros face din ea o risipă somptuasă și zadarnică a sufletului – numai marea – și fumul de țigară – ne dau imaginea ei

păcatul este expresia religioasă a remușcării, precum regretul expresia ei poetică
primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară
te căiești de ceva ce s-a întâmplat sub tine…
erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracția răului sau a vulgarității a învins reflecția etică
ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie și vulgaritate din orice remușcare