sunt peste tot
și totuși uite-mă cum nu mă mai văd
de-atâta poezie uitată în sertare uitată
de lacrimile iernii ăsteia goală casă de cuc

în zori mi s-au uscat rădăcinile
să nu mă țină în urmă-mi
să nu-mi rămân umbră
am două brațe de trandafir de mâini
ca două strigăte curse la marginea morții
la căpătâiul durerii

întreg mi-e mâinele atât
cu picioarele lui de lut cald
cu surâsul lui tâmp de fericit în duh
cu buzele lui freamătă așteptări zi
sângeră târziul noapte picură promisiuni vreau

jumătate de om nu poate trăi o viață întreagă
și atunci

"de ce trebuie noi oamenii să trăim mai multe vieți"
(Agnès Desarthe, “Mănâncă-mă”)