poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1443 .



Impresii și însemnări
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Amedeu ]

2008-12-05  |     | 



Despre nedumeriri ca niște rugi
(Cred în tine Doamne, ajută necredinței mele!...)
(413)
Majoritatea suferințelor mele vin din nesațul, din supărările și din ignoranțele în care mă complac.
Îmi este greu să pot concepe că Dumnezeu ar avea nevoie de pătimirile mele pentru ca, prin acestea, eu să-L pot iubi mai mult!
Nu îmi pot imagina ca El să simtă satisfacție, martor fiind la cele multe chinuri, la grelele încercări prin care îmi este dat să trec pe parcursul existenței mele.
Cum oare pot să mă declar mulțumit cu dureroasa poveste a acestei vieți?
Avalanșa de atrocități, de absurdități, de dureri și de lacrimi din fiecare zi a existenței noastre, toate acestea mă îndeamnă, în neputința mea, ca prin intermediul Cuvântului-de Tine lăsat-să mă adresez, în mod univoc, Þie spunându-Þi :suferințele, păsurile, năzuințele.
Tu ne asculți, nu-i așa, și taci...
Dar, oare, zâmbești ori plângi?
Deoarece numele Tău înseamnă iubire, blândețe, nu pot concepe nicio violență care să-și aibă obârșia în Tine!
De ce, Doamne, lumea asta este atât de strâmb alcătuită: cei tari îi sufocă pe cei slabi luându-le puținul pe care îl au?...
Doamne, prin gând și prin faptă Te-am înștiințat că exist și că sufăr!
Rogu-Te înștiințează-mă și Tu că m-ai auzit!
Că știi de biata ființă efemeră care vine de nu se știe unde, fără să prea știe cine e, pierind fără să știe unde și când, ducându-se nu se știe unde...

Și, cu toate acestea, el, omul, este ființa , creatura ta cea mai inteligentă și mai optimistă de pe pământ -cununa creației Tale!

...Sincer să fiu, Doamne, sunt un ...invidios!
Sunt un ranchiunos pe cei care te-au descoperit cu sinceritate și în chip adevărat.
Eu ...continui să cred fără să te fi văzut, te caut fără să te fi găsit vreodată...da, Doamne, pe Tine, cel care ești atât de absent în lume și, totuși, atât de prezent în unele persoane...
În astă-lume, atât de plină de zarvă, rogu-Te Doamne, fă-Te mai bine auzit!
Invită-mă, și pe mine, acolo unde domnește calmul și tăcerea.
Apoi, mă mai miră, Doamne, de ce tot trebuie să-ți cerem de vreme ce Tu pe toate le știi!?
Doamne!
Tu care ești atât de puternic, de ce lași această lume, de ce permiți ca acest trai să fie cu atât de multe și mari metehne, cu atâtea imperfecțiuni, cusururi?
Nu mă mai lăsa, Doamne, să îmi folosesc atât de rău libertatea pe care Tu mi-ai impus-o!
În ciuda tuturor paradoxurilor, îmi doresc să Te pot iubi, Doamne, din toată inima mea!


Despre o cetate cu ușile ferecate
(414)
Caut, cu înverșunare, prin tot ce fac, căi de acces către ființa mea; foarte greu, și rar, mi se întâmplă să reușesc să dau de câte un fir călăuzitor, fir care dacă îmi este dat a-l afla, în cele din urmă, de cele mai multe ori mai rău mă încurcă.
...Mă cunosc atât de puțin!...
Doamne, nici măcar pe mine însumi nu am reușit a mă cunoaște, în atâtea amar de decenii!
Acum, la anii care mă împresoară, în loc să mă cătrănesc, să mă îmbufnez, ar trebui să propag căldură și lumină din al meu soare interior...soare pe care l-am învăluit însă, de mult prea multă vreme, în pâcle de nouri denși, cenușii, mohorâți.
Amărăciunile mele îmi distrug viața...
Fug, fug de singurătate...dar o caut!
Lumea aceasta dominată de goana după plăceri și avuții materiale îmi este ostilă.
Pentru un singur corp și o singură viață, la ce bun această goană nebună după absurde îmbogățiri?
Gânduri copleșitoare îmi invadează sufletul sufocându-l.
Fug de ele scriind, iar mai apoi, săvârșind mici escapade...
Adâncit în lectura scrierilor de factură spirituală, ajung la concluzia că acestea nu mă ajută cu nimic dacă nu pun în aplicație acele precepte prescrise aici.
Or, transpunerea în viață a iubirii sincere, devotate a dușmanului, precum și întoarcerea obrazului pentru cea de-a doua palmă, mie, biet om pieritor, neputincios, mai grele îmi par decât urnirea unei stânci.

După aproape patru decenii de hălăduire prin codrii, privesc cu neliniște la natura care geme de durere: mânjită, ciopârțită de lacome haite umane aflate într-o continuă căutare a satisfacerii unor pofte nesățioase, obscure.
Toate cele petrecute cu mine, cu semenii mei, mă determină să fiu un om îndurerat: o cetate cu toate ușile ferecate.
Îmi trăiesc durerile pe viu și mă amăgesc cum pot.
Să nu fiu logic, rațional, nu pot...iar pentru a putea crede într-o altă lume, logica este o barieră, știut fiind faptul că credința începe acolo unde se termină logicul, raționalul.
Înșelătoarele dureri și fericiri de a fi om!
...Încerc să-mi accept semenii, fără să-mi mai fac mari și multe iluzii.
Tot căutându-mi liniștea în exterior, îmi fu dat să constat că aceasta este înșelătoare, realizând că dacă se întâmplă ca aceasta să apară totuși, ea nu poate veni decât din interior.
Acum, în amurg, îmi dau seama că doar prin iubire sinceră puteam să-mi domolesc dezacordurile, puteam să le atenuez.
Este târziu...luminile se sting...
Ostenit și împovărat, mă apropii de Tine, Doamne, spre a mă despovăra de neiubire!




Despre nevoia de a scrie
(415)

scriu
din nevoia de regăsire
a propriului meu suflet
din dorința
de a-mi materializa
gândurile
și de a da contur
unor stări lăuntrice


scriu
probabil pentru că
vorbesc prea puțin
pentru că
prin viu grai
nu am avut cui
și
mai ales
cum să spun
tot ce simțeam
tot ce doream
tot ce visam


scriu
pentru a mă descătușa
pentru a-mi preciza gândirea
și pentru trebuința sufletului
de a respira



prin scris
mă adun
din cioburi de lumină
și de întuneric
dându-mi expresie
vârtejului de gânduri
care-mi cotropesc mintea


și mai scriu
pentru că
scrisul
ca și strigătul
sunt o ușurare


Despre un interval
(416)
Ne naștem și murim egali...
Ceea ce îndeobște se petrece în intervalul de timp dintre cele două momente este un imens circ gratis, zadarnic.(Cred în Tine Doamne, ajută necredinței mele!)
În tot acest răstimp ne căutăm, cu osârdie, liniștea, pacea, fericirea.
Greșim însă, majoritatea, deoarece căutarea noastră este prost orientată: anume în exterior.
Or, toate aceste repere dacă pot fi găsite undeva, ele cu siguranță doar în interiorul nostru pot fi aflate, căutările exterioare fiind pierdere de timp; și mai uităm că în această continuă zbatere a noastră pentru a ne dobândi râvnitele idealuri, mai sus pomenite, iscăm uri și dezacorduri pe care apoi uităm, apoi ignorăm a le mai stinge, ori măcar a le domoli, cu iubirea!
Din această cauză, majoritatea avem sufletul bolnav de neiubire...


Despre repetatele căderi
(417)
mereu
ceva din viață
ceva din jur
ceva din sine

cade

se afundă

lunecă

picură

se prăbușește

chiar și eu

cad

recad

decad

Dar, oare nu tocmai aceasta este viata: o neîncetată cădere, urmată de continue ridicări, până când...


Despre posesiune
(417)
Posesiunea: ce amăgire!
Uităm, ori ignorăm, că nu suntem proprietari a ceea ce credem că ne aparține.
Suntem, în realitate, doar un fel de administratori, nu și proprietari ai avuțiilor dobândite.
Naivii de noi ne sacrificăm atâta timp și nervi, întreaga noastră existență fiind preponderent destinată nebuniei agoniselii.
Și ce dobândim?
În bună parte bunuri inutile, ori foarte puțin trebuincioase, de multe ori chiar nesănătoase.
În tot acest timp, al goanei după pricopseală, uităm de cea mai gravă dintre delăsările noastre: aceea de a nu iubi omul!


Despre desprinderea de profesiune
(418)
Mai întâi victimă a unor meschine interese politice locale, apoi a ranchiunei unei persoane conducătoare a destinelor pădurilor din zonă, ins împopoțonat cu titlu științific superior, dobândit dubios cu o lucrare minusculă, o broșură, având ca temă: „Variația temperaturii aerului în pădurile de fag...”, un tip bizar, veleitar, îndărătnic, necomunicativ și pizmaș – iată-mă, așadar, la cheremul acestor ipochimeni infatuați și ingrați, pus fiind în imposibilitatea de a-mi mai putea profesa vechea-mi activitate, după un parcurs de mai bine de 36 de ani!
O primă consecință a acestei nedreptăți săvârșite asupra-mi, a fost o senzație de gol, de neajutorare, de neputință de a face ceva cu mine însumi, devenind, drept urmare, mai morocănos, mai dezamăgit, mai abătut decât am fost vreodată.
Pentru a evita căderea într-o ursuză mizantropie, caut-nădăjduind ca voi și găsi-căi de ieșire, de uitare a inechității comise persoanei mele de către parveniții, picați în lapte și miere, din aceste vremuri tulburi.
Trebui-va să învăț a mă desprinde, a mă detașa, treptat, de toate...
Ceea ce mă consolează, în pofida a tot ce mi s-a întâmplat, este faptul că nu am ajuns la înrăire și la ură.
În această ipostază, am ales singurătatea, pe care, iată, o savurez ca pe o sursă de fericire și de liniște sufletească; o singurătate cu care trebuie să mă obișnuiesc, să ne obișnuim, ea constituind, în mod inevitabil, o parte esențială a existenței noastre...


Despre demonul amiezii
(419)
Vine o vreme când entuziasmul tinereții începe să apună(„demonul amiezii”!).
Intervine: lenea, descurajarea, dezgustul, moleșeala...semn sigur că încep să îmbătrânesc este senzația de inutilitate, de zădărnicie a tot ce mă împresoară.
...Toate încep să aibă doar rol evocator, de stăruire a unor nostalgii, de amintiri.
În această stare, deloc plăcută, mă aflu cam de multă vreme.
Caut soluții de ieșire din impas amăgindu-mă cu mai noi, ori cu vechi subterfugii.
Recunosc, nu îmi prea ies...pasiențele!


Despre renunțări
(420)
Încerc să aplic învățătura conform căreia este mai bine să dai decât să iei, să taci în loc să vorbești, să te izolezi în loc să te afirmi în hățișul lumii, preferând obscuritatea în locul succesului, liniștea în locul agitației, în locul protestului, mai bine resemnarea, în loc de plăcere- înfrânare.
Am spus: încerc!...


Despre o posibilitate ratată
(421)
Doritor de ordine, de trai în liniște în sânul naturii frumoase și sănătoase, lipsit de tulburările, lăcomia și neliniștea traiului contemporan, în alte vremuri deveneam, poate, un respectabil monah, trăitor în castitate, exersând postul, rugăciunea, caritatea, iubirea frățească, dăruirea de sine în deplină armonie!...


Despre căutarea unui sens
(422)
Îmi este foame, năprasnică foame, și sete, de sens!...
Ori, pentru aceasta, pentru a-l afla, ar trebui să mă dăruiesc, să iubesc, în chip altruist, să-i acord vieții mai multă seriozitate, să o trăiesc în mod mai profund.
Mă uit la mine, și la semenii mei, cum fugim de necazuri, căutând să culegem doar dulcile roade ale existenței.
Uităm, uit, că fericirea este posibilă...dacă este posibilă!... doar acceptând întregul buchet: atât trandafirii cât și spinii!
Adevărul este că nu posed aptitudinea pentru fericire...dar, cu toate astea, ar trebui, trebuie să fiu fericit!
Omul este... dorința de fericire!
Neputința, ori refuzul, de a iubi corodează personalitatea omului.
Se pare că omul este unica viețuitoare de pe planetă care știe că va muri(ce tortură!)
Adeseori mă afund în tenebrele gândurilor melancolice, uitând că viața e precum o ceapă(!): cu cât o decojești mai mult, cu atât mai mult o să plângi...


Despre alte strădanii
(423)
Nemulțumit de „prioritățile” acestei vieți, dezamăgit de luptă, de agitația, și de neliniștea provocate de atingerea unor țeluri lumești, atât de vane, care niciunde nu duc, tânjesc către singurătate și liniște.
Hărțuit și suprasolicitat, îmi caut căi de liniștire a sufletului atât de supus tensiunilor, nesiguranței...
Încerc să nu îmi mai împrăștii mintea în lucrurile exterioare prin satisfacerea unor simțuri înșelătoare.
Doresc a mă curăța de patimi, întorcându-mi mintea , gândul din împrăștierea sa întru liniștea cea lăuntrică.
Pentru toate astea, aș avea nevoie de mai multă credință, de dragoste, de tărie, de putere și ...de multă nădejde!


Despre cum aș vrea să fiu
(424)
Aș vrea să fiu: nesusceptibil, neduplicitar, fără o fărâmă de mândrie, supus și ..mai puțin agonisitor, neiubitor de sine, blând...
Dar pot eu...singur, oare?


Despre libertate și urât
(425)
Deoarece în viață predomină banalul și, de cele mai multe ori, urâtul, sunt un veșnic râvnitor la frumosul aducător de bucurii.
Dar chiar dacă mi se întâmplă să ajung în proximitatea unor bucurii, caracterul efemer, și fragil, al acestora îmi spulberă, iute, luminișurile acestei vieți.
Oare de ce am fost înzestrați, ca oameni, cu atâta libertate dacă aceasta ne este nefastă?!


Despre fuga în trecut
(426)
Atunci când viitorul începe să-mi devină sumbru, mă refugiez în trecut, chiar dacă aceasta înseamnă mers înapoi!
De aici, din trecut, mă gândesc la cea mai îndepărtată țară, poate și cea mai frumoasă, nu știu...
Mă gândesc la toți ai mei trecuți „dincolo”:... ei știu deja!


Despre apetituri
(427)
Oare apetitul excesiv pentru anumite plăceri este o formă de demență?


Despre un scop al vieții
(428)
Viața unei bune majorități a oamenilor derulează doar pentru a întreține circulația unor alimente prin tubul digestiv și pentru satisfacerea instinctului sexual.
Două plăceri terminate atât de ...aproape!


Despre pasiuni în amurg
(429)
Dragostea de păduri, de natură, dorul de singurătate, de liniște, în codrii încărcați de povara anilor, mi s-a infiltrat în suflet, încet-încet, în anii copilăriei mele fragede.
Apropierea de arbori cu trunchiul având scoarța zgrunțuroasă, adânc brăzdată, ori cu tulpina tânără, netedă sub care pulsează seva, uimitor urcând spre înălțimi, înfruntând cu nepăsare îndărătnicia gravitațională, foșnetul vântului prin frunzișul verde crud, triluri de păsări, știute ori neștiute – toate acestea m-au atras irezistibil către miracolul numit Pădure, făurindu-mi, peste ani, din această pasiune o profesie.
...Devenit silvicultor, treptat-treptat liniștea pe care o aflam în codrii copilăriei a ajuns de domeniul trecutului, ivindu-se în schimb temerile, neliniștea, îngrijorarea.
Da, întrucât, ca silvicultor, am devenit răspunzător pentru orice puiet de arbore, bolnav ori înclinat, pentru orice copac zdrelit ori furat, pentru orice picătură de sânge găsită pe litiera pădurii...
Așadar, adio liniște!
În această ipostază nu mi-a mai fost posibil a mă înfrupta cu mirificele peisaje carpatine, devotându-mă, cu minuțiozitate, cu prea multă tensiune și îngrijorare, timp de aproape patru decenii, administrării și ocrotirii faunei și florei silvestre.
...Acum, descătușat de îndatoririle de serviciu, dintr-o dată iată-mă proiectat într-o nouă suferință: aceea a spaimei de timpul liber!


Despre amăgitoarele plăceri
(430)
Plăcerea care nu duce niciunde...
Cel mult ne amăgește simțurile creându-ne iluzia bucuriei, a fericirii.
Dorințele- sunt tovarășe chinuitoare ai vieții noastre, ele viețuiesc în solul fertil al sănătății fizice.
Prin tot ceea ce fac, îmi caut fericirea, bucuria de trăi: sfânta bucurie a viețuirii...
Dar fructele plăcerii sunt negre boabe amare...
Durata de coacere a acestor...poame variază în funcție de specia de plăcere pe care o cultivăm.


Despre depărtări
(431)
O țară îndepărtată, cea mai îndepărtată...poate și cea mai frumoasă: moartea!


Despre aceste consemnări
(432)
Însemnările mele au o mare doză de tristețe și dezgust.
Chiar dacă dezgustul meu nu este vădit, tristețea se revarsă...


Despre patimi și vicii
(433)
Devenită viciu, patima neutralizează orice rezistență: persoana este înghițită tot mai adânc, urmând deznădejdea, dezgustul, neliniștea.
Stresul cel mai mare vine însă din dorința noastră continuă de a face ceva, și încă și încă ceva...astfel încât, în loc să ne simplificăm traiul, ni-l complicăm tot mai rău...
Nesațul omului este imens...
Robi ai bunurilor materiale, suntem veșnic mâhniți, neliniștiți: o data pentru a nu pierde cele dobândite, apoi pentru a adăuga la cele deja agonisite.
Suntem astfel plămădiți încât să dăm o prea mare importanță muncii.
Ca niște ființe inconștiente, strângem „comori cu sudoarea frunții”, comori pe care în curând moliile și rugina le vor măcina.
Nu știm să trăim în simplitate și înțelepciune: ar trebui să fim bogați în cele spirituale și săraci în bogății exterioare.
În locul plăcerii pentru lucruri spirituale s-a născut plăcerea maladivă pentru agonisirea de bunuri materiale.
Pentru a reveni pe făgașul normal al existenței ar trebui să devenim din ce în ce mai independenți de mirajul chivernisirii și imperios dependenți de râvna dobândirii celor spirituale.
În continua noastră goană după pieritoarele bunuri, suntem întinați de mânii, invidii, ranchiune și mândrii.
Iubim ceea ce nu e de iubit, adică: pofta ochilor și trufia vieții - poftele firii pământești. Simplificându-ne viața, prin nechiverniseală, am putea hălădui prin viață mult mai despovărați și mai liniștiți...
Neajunsul cel mare este că ne risipim puterile, timpul, viața în griji de prisos, în lucruri deșarte.
...Ne măsurăm traiul cu mintea, când, de fapt, unitatea de măsură cea reală ar fi sufletul.
Da, doar sufletul...


Despre zadarnicele mele revolte
(434)
Veșnica mea indignare, generalizată, asupra mediului social în care trăiesc nu poate schimba, oricum, situația.
Starea aceasta însă pe mine simt că începe a mă demola!
În această postură, tot mai dese sunt tânjirile mele către solitudine, către un trai de sihastru, deși convins sunt că nici în cea mai retrasă existență nu mi-aș putea abandona eu-l atât de supraîncărcat e dezgustul meu față de lumea de azi , față de strâmba ei alcătuire.


Despre macularea copilăriei
(435)
În nesațul voluptății, una din cele mai mincinoase iluzii ale vieții, am sacrificat nepermis de mult timp și energie pentru această amăgire nebunească, zadarnică și călăuzitoare către panta abisului.
Observ, cu regret, cum gradul de puritate al copilăriei mele a scăzut neîncetat, odată cu adolescența, cu tinerețea, apoi cu maturitatea.
Candoarea copilăriei mele a fost încontinuu, până în aceste clipe, roasă, măcinată de uriașe valuri impurificatoare, distrugătoare.
Să fug de această lume plină de atâtea surse de păcate? Cum?...
În singurătatea, pe care mi-o impun de o bună bucată de vreme, nu pot scăpa de pofte, de năzuințe.
Aș reuși poate doar dacă aș putea să mă desprind cu simțurile și cu inima de dorințe, și înclinări pătimașe.
Dar se pare că rădăcinile sunt mult prea adânci...









.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!