Revăzu pentru ultima oară cuprinsul cărții care trebuia să plece a doua zi la tipar; oricum era extrem de obosit și în capul lui se amestecau tot felul de flash-uri de imagini și crâmpeie de fraze. Așa pățea de câte ori nu dormea câte două-trei zile în șir și de la facultate venea direct în biroul de acasă – mânca pe apucate, făcea un duș și lucra până dimineață când își schimba costumul de haine, se spăla pe față și pe dinți și pleca din nou la Universitate.
Se întâmpla ceva extrem de ciudat în legătură cu această ultimă carte scrisă; avea un sentiment de teamă cum nu avusese nici măcar la debutul său literar, petrecut cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. Nu erau temeri în legate de conținutul cărții, care cuprindea o sută zece poeme (exact dublul vârstel lui) scrise pe parcursul câtorva ani, revăzute și îmbunătățite de zeci de ori, ci, mai degrabă, o conștientizare ciudată a renunțării la pudoare, un sentiment de expunere totală și necondiționată în fața necunoscutului.
Era ca și cum s-ar duce în piața publică, s-ar urca pe o scenă și-ar începe să-și scoată hainele, una câte una, lăsându-se privit, analizat, comparat, ridiculizat. Dacă volumele sale anterioare erau lucrări științifice – studii sau eseuri bine documentate și argumentate - de data acesta i se părea că supralicitează prin expunerea propriilor iluzii, dorințe ascunse, percepții mult prea personale ale ontosului.
De aceea intitulase cartea ,,Singur cu prima zăpadă’’, ca un epitaf în avampremieră.