după ce am murit prima oară
am învățat să merg. și am tot mers
am tot mers așa până la capătul lumii.
pe drum oamenii mă salutau și mă simțeam acasă. mă salutau și-mi povesteau despre ei în limba lor
și eu înțelegeam mereu totul.
mă miram puțin că înțeleg.
uneori zâmbeam prea mult
simțeam că ar trebui să mă opresc din zâmbit
dar nu era nicio problemă. nu-mi lipsea nimic
aveam mersul meu
pe care între timp îl dresasem ca pe un câine.

ajungeam într-un oraș. mă îndopam cu lumină.
întotdeauna găseam un copac o salcie un melc
ceva de care să-mi leg inima.
ancoram și toți credeau că eram de acolo
și mă lăsau să le cresc copiii
să le însămânțez pământurile.
creșteam țară după țară. în urma mea
câmpiile se nesfârșeau înzecit.
din mine infinituri infinituri fiecare cu numele său.

câteodată mă opream.
între secunde se căsca o prăpastie.
atunci mă iubea cineva și lumea se rotunjea ca o gravidă.
năștea.
stăteam inimă lângă inimă. câmpie de inimi. dumnezeu.
apoi porneam la drum și totul intra în normal
adică în ploaie. era bine.

nu știu când am ajuns. mai aveam atâtea să-ți spun.
tu aveai prea puțin timp. uitasem de asta.
uitasem că te-ai răzgândit
și că nu mai ești nemuritor.

la capătul lumii nu era nimic. totuși
eu vedeam o altă câmpie cu dumnezeu la mijloc
ca de-obicei.
îmi spuneai că nu ai timp. să-ți dau înapoi lacrima aceea. repede repede.
ți-am dat-o.
nu am mai văzut nimic după aceea
dar cred că totul era mai departe foarte frumos.