Astăzi serbez lăsarea la vatră a ideilor. Zi de odihnă totală, fără gînduri, fără meditație. Zgomotul mașinilor se transformă în mașini și trece prin mine provocindu-mi răni adînci în ceea ce numesc, metaforic, suflet. Soția coase goblen și toate firele acelea diferit colorate îmi trec prin spatele ochilor cu imagini răsturnate pe retina adormită. Încet, încet, totul se întunecă, noaptea pune stăpînire pe atmosfea din care respir cu zgîrcenie, închid timpul și decuplez conexiunile cu sinele și realitatea.

Neavînd un reper temporal, zgomotul mă trezi brusc, la o oră neștiută. Vulcanul trecu mai întîi prin membre și pleoape, cu palmele îmi trăgeam pînza de pe ochi, apoi am sărit în piciore și am început să pășesc. Un pas, doi, cu stîngăcie la început, tot mai repede apoi, am început să alerg. Mai tare, tot mai tare, depășeam mașinile, zgomotul lor, luminile... urcam, mai întîi norii, apoi Soarele, stelele, galaxia.

Nu știu cînd și din ce cauză m-am oprit. Întoarcerea a fost bruscă, fracțiune de secundă în care totul părea atît de rece. Gîfîiam privind becul ce-mi lumina fața. Femeia în verde îmi șterse transpirația cu un prosop curat, zîmbi cu un aer de speranță și privi mulțimea de aparate la care eram conectat. „Pulsul normal, tensiunea în limite acceptabile, cred că l-am recuperat”.

Simțeam lîngă mine căldura celeilalte femei pătrundeam în farmecul goblenurilor ca în lumi prin care am mai trecut, fericit de puterea cunoașterii.