poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-07 | |
Ca o încordare de ramuri, încheietura mâinii, atât de fragila pârghie a pânzei ce-ți poartă căldura ta înspre și dinspre oameni, gesticulă scurt. Gesturi inutile în preajma încleierii ei cu trupul tău, uneori senzația teatrală a unui fals evident, rușinos. Stinghie ușoară, pregătită de zbor – clavicula, trosni eliberând tensiunea osoasă ce-o săgetase. Bate vântul sonor printre ramuri, mângâindu-mi degetele și, odată cu ele sursa mișcărilor pulsatile și a viermuirilor profunde din trup – inima (embrionică amintire). Iar ea, binecuvântată, se desnoadă spasmodic împrăștiindu-și căldura în frunzișul plămânului drept și în cel al plămânului stâng, ce par a înmuguri-plesni-înfrunzi în maxima destindere a vieții, uscându-se apoi în intervalul câtorva secunde de expir. Când vântul ți-a îmbrățișat orologiul făpturii, timpul îți pare abstract ca un cadavru despicat anatomic, imposibilă urmă de amintire a unui om care a iubit, a visat…. Timpul și spațiul sunt prea arbitrare pentru a defini neînțelesuri profunde. Interior toate se resimt mai puternic, deși sunt la fel de banale ca în fiece zi. Însă consecvența gesturilor repetate devine ritual. Cine n-ar vrea să fie măcar pentru o clipă firul fără de care universul s-ar descoase în pripă, zădărnicind existența tuturor celor ce ar putea exista (cum oare!?) fără el? Dorim atâta importanță încât ne-o acordăm benevol, ca pe un premiu în orice gest-gând-faptă. Fugim în evadările fiecărei clipe de capătul frânghiei, ca de tăciuni-și-smoală (adezivii celor mărunte ce coboară în amalgam și uitare - cenușă și străzi asfaltate). Cine o să mai știe de ramurile mele și de sarea pe care am purtat-o în vene? Egoism cotidian al ființei ce se leagă de viață cu funii de iluzie, farmaceutice prefabricate ale lașității noastre profunde. Căci, oricât aș iubi moartea, mi-e teamă de ea. Iar încheietura mâinii cu tresăririle ei stă mărturie către. În preajma morții, sentimentul iureșului doritor de viață se revarsă spre cele ce ar fi putut fi, chiar și în semnele evidente ale deșirării tale. Irecuperabilul te îneacă sub presiunea dorinței de-a mai fi măcar o secundă. Și toate devin simbolic în ultimul cuvânt al despărțirii (atât cele ce sunt, cât și cele ce ar fi putut fi, dar n-au fost).
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate