punctul se pune pe i și la capăt de rând
și până perforează hârtia așa se pune de apăsat, așa doresc eu
să-l însemn, puțină lume știe asta, stranie meserie mai am, cred unii,
în timp ce mie mi se pare minunată, în fiecare zi măsor
texte cu șublerul, să-mi iasă la fix cuvintele și semnele
sunt ca o fabrică, sunt de fapt o fabrică și nici nu pot să trăiesc
fără a le pune zilnic pe hârtie
o fac bine, cine n-ar face-o,
îmi exersez mâna deja de ani


numai cu mine n-am aplicat acest tratament de șablonare de aceea
în ultimul timp, în dezlănțuirea lor, mi s-au urcat la cap, mi s-au
cățărat pe trup ca pânzele de iederă, m-au îmbrăcat de sus până jos
m-au maltratat în timp ce scriam cu ochii închiși
unul după altul fatidice
poemele de iubire

ieri, însă, m-au strâns atât de tare între rădăcinile lor noduroase
încât era să pierd lumea aceasta
ieri am luat foarfeca și am început să mi le desprind de pe trup
am luat ciocanul, le-am zdrobit, am luat satârul, le-am fărâmițat
am tăiat și din inimă cu ocazia aceasta, că tot umblam cu ea ieșită din piept
am tocat poemele, le-am călcat în picioare, le-am făcut una cu pământul
și mi-am pus inima la loc, după ce am cioplit din ea atât cât să fie
ceva mai mică decât era inițial

știu, o să rămân cu cicatrici urâte și ce contează
când am scăpat de poeziile de iubire care mă făceau să dârdâi
și-mi țineau de frig, nu de cald
în tot timpul acesta arătam exagerat de ciudat

atât de bizar arătam, încât
nici nu mai semănam
cu mine

o să pun punctul pe i și n-am să mai scriu nimic pe tema asta
cel puțin o vreme, nimic, nici măcar un vers sau un semn
se pare că acum a venit acea vreme în care fabrica pur și simplu se închide
și-n care vreme mă voi încălzi
doar la foc
de proză