poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-05-02 | |
O frunză din copacul timpului am vrut să rup, dar nu am ajuns, sunt prea mic, nu mă pot măsura cu infinitul. Chiar de ajungeam, nu sunt sigur că aș fi rupt-o, poate trăgeam de ea să aplec creanga ce pe lângă frunze mai are și flori.
Aș fi rupt oare floarea? Nu. Nu cred, doar aș fi mirosit-o, iar parfumul ei ar trezi, poate amintirea ploii căzute pe aleea din parc, iz de copac căzut ce putrezește sau poate mireasmă de frunze căzute în anii ce-au trecut, ce umede pe pământul jilav putrezesc. Ori poate parfumul obișnuitelor plecări de acasă. Mireasma statorniciei de rosturi. Transpuneri de beție, înmiresmare stelară, pământ ce miroase ca un teritoriu de soare, după vijelia trecută. Am îmbătrânit. De bună seamă am îmbătrânit și nu pot înțelege bătrânețea mea La temelia timpului stă pruncul ce gângurește. El este începutul existenței mele, este răsadul din care m-am ridicat până aici. Viața întreagă cu ale ei bune sau rele, cu toate răsăriturile și apusurile ei. Scutecul și bastonul alcătuiesc stema oricărui suflet omenesc. Bătrânețe clădită încet prin jocul cu pietricele al copilului dintâi. Așa că fug la leagănul din parc. Nostalgic început de tristețe. Pe drum revăd cu ochii minții, alei curate, bănci proaspăt vopsite, copii jucându-se, animale mai mari sau mai mici. Îmi revine dorul de "Fata Moșului" (vechea bodeguță de la intrarea din parc), cu suc, bere, vin, grătare, iar fala cea mare erau vestiții în zonă "À la Orăștie", un fel de virșli. Mi-e dor de chioșcul cu fanfară, mi-e dor de "Poienița" de atunci și de serbările de altădată. Chiar și de poveștile despre copilul mușcat de ursul din cușcă mi-e dor. Nu îmi plăcea plimbarea animalelor închise în cuști, aș fi dorit să pot să le redau libertatea. Dar astăzi mi-e atât de dor de ele... încât aș vrea să pot să le revăd. Dar ce pot face? Sunt prea mic ca să pot ajunge la frunza din copacul timpului, cu atât mai puțin să pot ca să miros ale lui flori. Am să rămân, ca toți cei ca și mine, nostalgic al timpului trecut. Să-mi revin din nostalgie, îmi este uneori destul de greu. Încet și cătinel, am ajuns la capăt de drum străbătut. Ajuns la poarta parcului (poartă de fier ce nu îmi dă amintiri) anostă intrare, ce nu te face să simți ceva când treci dincolo de ea, un bun venit ca la nuntă, și mă împiedic, dar nu de băutura nuntașilor ci de o piatră denivelată ce te întâmpină cu drag, dar trec cu bine și nu cad. La primul pas îmi pierd visarea, uit parfumul florii ce pe drum trezea în interiorul meu reverii. Îmi vine în nas un alt parfum (damful prostiei aș tot zice), un iz care începe cu rupere de bănci, progreseasă cu scris din brișcă pe copaci sau pictarea așa ziselor monumente și culminând cu spargerea lor și a propriilor căpățâni. Mă încăpățânez și merg mai departe, îmi zic că orice copil la început e mai neastâmpărat. Ajuns la podul care în mod normal ar trebui să mă lase să intru în inima parcului, realizez că nu sunt echipat corespunzător, pentru că a trece înseamnă să fii echipat cu cizme și mască de gaze. Cizme ca să poți înfrunta noroaiele și mască de gaze ca să poți respira aerul impregnat de miasmele resturilor pe care omul, concurent neloial al naturii, în apă le-a aruncat. Natura prin resturi de crengi și frunze, iar omul, prin tot felul de resturi, pungi de hârtie sau plastic, pet-uri și sticle, pachete de ciocolată, mâncare, țigări întregi, jumătăți, sau chiștoace. Sincer am vrut să mă las păgubaș și să mă întorc la aerul viciat de centru. De visat pot visa și la masa de scris sau în fața calculatorului vecinilor. Pe care acum scriu. Dar acum, plecările de acasă își au farmecul lor specific. Cum obiceiul despriderii, a îndepărtării de la statornicia lucrurilor, dă valoare plimbărilor. Deoarece voia bună poate fi de neostoit în astfel de ieșiri, iar depărtările străbătute și regăsirea ineditului ce mă întâmpină pot da valoare unei zile petrecute în natură. Mi-am luat inima-n dinți și înarmându-mă cu răbdarea pădurii, am continuat traseul. Cum poți înțelege pe un cineva (pe un acel tip) care rupe crengi sau flori, când acel cineva, în viața lui - ești sigur - nu a plantat un răsad, darminte un pom ? Cum aș putea să înțeleg durerea cioatelor rămase în urma pomilor tăiați? Nimic de zis cădeau de bătrânețe... Am tot privit în jurul cioatei să văd un puiet pus în locul fratelui mai mare, tăiat. De găsit nu am găsit decât o mare de buruieni, urzici și lăstăriș. Nu de multă vreme, noi ce acum ne considerăm maturi, ne întreceam să curățăm. Nu spun că era normal sau bine, dar ce făceam era un lucru bun și totodată util. Nu cred că ne simțeam constrânși. Repet, nu spun că a fost bine. Sunt mulți aceia ce nu iubesc natura. Ar vrea în locul ei, betoane, iar aer curat ar vrea la pungi de plastic. Să fie sănătoși! Mi-e greu să înțeleg cum stinghiile băncilor ajuns-au lemn de foc ori mai rău, unelte de bătaie. Cum bine zis-a oarecine: - Dintr-o bătaie nu iese nimeni învingător ci doar bătut, mai mult sau mai puțin. Așa și aici bătuți suntem tot noi că de stat poți sta pe iarbă. Cu scuze vin și relatez, dar de natura își vrea tributul, sau de mâncat-ai ce stomacului nu îi priește, ce faci? Faci ce a făcut și Decebal la vremea lui. Desfaci nădragii într-o tufă, te uiți să nu te ciugule vreo găină de fund (că, har Domnului! găini, porci, capre și câini găsești) mai ești atent să nu te vadă vreun cuplu mai simandicos (că de poliție comunitară sau de alți întreținători ai dezordinii publice, poți să ai pace, ei sunt doar pe hârtie și statele de plată) și gata! De un WC ecologic sau de amenajarea unui astfel de locaș nu au auzit cei ce ar fi trebuit să audă. De văzut tot nu te vede nimeni. Nu am nimic cu proprietatea. De ar fi fost după mine în constituție scria că proprietatea-i sfântă și intangibilă. De proprietari aș fi spus că nu există termenul de “foști” ci doar proprietari de drept. Dar cum bunul proprietar își face curățenie în curte și pe stradă, la fel și cei ce au împrejmuit terenul de tenis și fosta cușcă de păuni (trecute vremuri, auzi cum sună: au fost păuni), ar fi trebuit să facă curățenie în perimetrul lor. Cândva parcul nostru se termina cu o statuie (ce unii au spart-o, nu pot să-i blestem). Astăzi a mea plimbare se termină cu un monument de gunoaie. Da, suntem săraci și mai mult suntem necivilizați! Edilii îmi vor spune : - de unde bani pentru parc? Cei mulți îmi vor striga: - cine ești tu să faci pe esteticianul bunelor maniere? Le voi răspunde pe rând : Edililor, atenție la mine ! Aveți pe cei ce îi plătiți din banul public. Puneți-i și în parc la muncă. Începeți cu parcul sau terminați cu el! Stimați concetățeni, nu ar fi rău ca toți orăștienii să muncim un pic pentru oraș. Sunt în orașul nostru mai mulți întreprinzători ce ar dori nu numai să investească în parc, dar să și facă ceva pentru el. Contracte are cine face și desface la primărie... Dar toate astea sunt în buricul târgului la primărie. Iar acolo e verde doar vopseaua și florile-n glastră. Pomii ormanentali nu au nimic în comun cu pădurea. Dă Doamne, ploaie cu bulbuci... Până la uluci... Relele să spele Că sunt numa' rele. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate