Se făcea că...
Lăsă în urmă tufele de trandafiri, mângâindu-l cu privirea pe cel cu petale mov căruia frumusețea îi insuflase viață așa cum făcuse demult cu Galateea.
După ce ieși pe poartă se înălță pe piatra rotundă pentru a o putea zăvorî. Știa că o Iliadă este mereu urmată de o Odisee și își sechestră astfel visul, pe post de Penelopă... pentru când va reveni...
Apoi își puse piatra în buzunar cu gândul la Infern. Poate va avea nevoie de ea, cândva... mai ales că își amintea că îl mâniase parcă, pe Zeus...
La început pașii îi erau mici și nesiguri, plouase mult în ultima vreme și noroiul îi trăgea picioarele înapoi, dar curând ajunse la râu. Aici știu imediat ce are de făcut: o luă la dreapta de-a lungul apei, alegând să curgă împreună cu timpul iar nu împotriva lui...

Din când în când se trezea, bucurându-se că mai are timp pentru vise...

Când ajunse la dudul cu trunchiul gros văzu creanga pe care își legănase copilăria. Își întinse mâinile și se prinse de ea. Cuprinzând lemnul, pendulând între cer și pământ, peste apă... trebuia să găsească focul...
Așa că își urmă calea simțind că prinsese puteri, că indiferent ce ar fi fost ele, acele ridicături de pământ peste care trecea îi păreau simple mușuroaie. Iar podul, oricâte temeri i-ar fi produs până atunci, îl trecu zâmbind și fredonând o melodie veche fără să-i pese de luminițele care străluceau reci în undele apei. Doar când își aminti de Lorelei avu o strângere de inimă... dar asta era, oricum, altă poveste...
Apoi trecu peste dunele de nisip simțindu-și picioarele mai puternice și luă pieptiș coasta. Când ajunse sus se hotărî să meargă spre lumină... altfel Apolo s-ar fi putut răzbuna...

Din când în când se trezea, bucurându-se...

Dealul din stânga era presărat cu cruci albe ca niște semne de nemurire peste ceea ce a fost cândva muritor... Dealul din dreapta era presărat cu acoperișuri roșii ca niște trecătoare semne așezate peste nemurirea pământului... Știu atunci că e între viață și moarte iar drumul pe care mergea era Styxul și se gândi că, poate, ar trebui să se scalde în țărâna lui. Se răzgândi apoi amintindu-și că țărâna nu-i va putea acoperi călcâiul... iar călcâiul îi era însuși sufletul...
Drumul era străjuit acum de plopi înalți și se întrebă dacă Sfinxul stă pe margine și trebuie să privească fiecare frunză pentru a-l ghici... sau așteaptă undeva, în mijlocul drumului, nerăbdător să pună întrebarea...
Lăsă asta în mâna destinului repetându-și însă obsesiv răspunsul, ca pe o poezie pregătită pentru serbare: omul! omul!

Din când în când se trezea...

Apoi ajunse într-un loc pustiu și atunci știu că încurcase legendele... Nu de aici trebuia să fure focul... doar dacă Sfinxul nu-i pusese, cumva, altă întrebare și greșise răspunsul...
Își verifică buzunarul: piatra era acolo și acum trebuia să se întoarcă împreună cu Sisif... Îl văzu pe Ianus arătându-i cele două sensuri de curgere... Dar care era trecutul și care viitorul? Dacă se întoarce înseamnă că alege trecutul... doar că acest timp începe acum... așa că ar putea fi, totuși, viitorul...
Pentru că Ithaca e rămasă în urmă... iar Odiseea continuă cu viitorul: întoarcerea spre acel țărm din trecut...

Din când în când...