ești o curgere de țărm prin somnul apelor
un copil uitat într-un leagăn de piatră

răcoarea uitării ți se așează pe fruntea înghețată
în frigul îndepărtatelor zăpezi
te legeni între lumi fără formă și culoare
cu palmele prelinse peste vânt

sub pietre un colț de viu se naște
făcându-și loc prin dâra de lumină
cu stele șiroind pe față

pentru tine sunt o carte prea încet deschisă

scriem poeme și credem că suntem fericiți
ne pregătim să începem noi capitole

ceea ce se vede nu mai are nevoie de cuvinte
ceea ce se simte nu mai are nevoie de noi

timpul râde știrb cu orele sparte
de marginea trecerii tale îndărătnice
încăpățânată să dărâme
arhitectura visului în care înotăm
trăind intensitatea iubirii de-o clipă