Dis de dimineață, în centrul orașului, lângă ceasul lui Enache (care nu mai funcționează de trei ani), la ora când oamenii merg la slujbe, iar gospodinele casnice la piață, câțiva cetățeni demonstrează pașnic, iar unii dintre ei agită pancarte pe care se putea citi: „Să spunem un NU hotărât găurilor negre”, „Gaură neagră, pleacă la tine acasă”, „Vrem locuri de muncă, nu găuri”. Unele lozinci erau chiar mai dure, mesajul lor împrumutând din limbajul fotbalistic precum „huiduhu gaura neagră!” sau din cel al boschetarilor „MUIE la gaura neagră”. Dar pe lângă acestea, mai erau și alți cetățeni care aveau diferite mesaje, cum ar fi „Jos primarul!” sau „Vrem salarii decente”.
Mă apropii de un individ care părea a fi un fel de lider, pentru că era singurul care sufla într-un fluier de plastic marca FOX 40 (clasic) și îl întreb:
- Care e scopul acestei demonstrații? Ce credeți că veți obține?
Individul își scoate fluierul din gură, prilej cu care realizez că duhnește a băutură. La rândul lui, mă întreabă: „da’ ce te interesează pe matale?” Chestia asta m-a pus în încurcătură. Când răspunzi la o întrebare prin altă întrebare, e ori semn de inteligență, ori de prostie. Dar dacă stau și mă gândesc mai bine cele două însușiri se aseamănă uneori atât de bine încât le poți confunda lesne. Totuși, insist:
- Vă îngrijorează soarta omenirii? Ce părere aveți despre găurile negre?
- Ce omenire, dom’le? Pe mine doar găurile mă interesează. Ia să bei și matale „Bonjur mormânt” să vezi că nu-ți mai pasă de omenire. Îți pasă de găurile din buzunar sau din stomac. „Sau din creier”, gândesc eu.
Mă adresez unei femei care ținea în mână o pancartă pe care scria „vrem bani pentru rechizite”, iar în cealaltă o sacoșă. O întreb și pe ea dacă îi este teamă de gaura neagră.
- Da, maică, sigur că mi-e teamă. Am avut când eram mai tânără buba neagră, știu cum e să fii bolnav. E foarte rele. Știi dumneatale cât s-a făcut legătura de pătrunjel? Sau fasolea? Păi ne mai rămâne să cumpărăm caiete la ăia mici? Că uite-acușica începe școala și trebuie și uniformă că pe aia veche și-a tras-o prin cur.
După câteva minute apare Skoda Octavia verde a Primăriei și din ea coboară Primarul în persoană, un individ grăsuț (dar nu încă obez), roșu în obraji, care se urcă pe treptele atelierului de decodat telefoane furate „Alo, Michi!” și, după ce își drege glasul tușind de două ori, se adresează mulțimii printr-o portavoce.
- Stimați cetățeni, mă bucură interesul dumneavoastră pentru știință și pentru consecințele pe care acest experiment le poate avea asupra orașului nostru. De când sunt primar, m-am străduit în permanență să fac din localitatea noastră un oraș european, să aveți căldură iarna, apă la robinet tot anul și v-am făcut și wc public, să nu vă mai căcați prin boscheți și pe spațiile verzi din parcuri. După cum știți, partidul nostru are încredere în dumneavoastră, așa cum și dumneavoastră ați avut încredere în el și în mine, acordându-mi votul. Fiți liniștiți și siguri că nu voi precupeți nici un efort pentru a asigura liniștea orașului. Cât voi fi eu primar, nicio gaură neagră nu va ajunge aici.
Un grup de tineri, în culorile partidului, ajunși și ei din întâmplare la fața locului încep să scandeze: „Trăiască Primarul!” Lumea se uită la ei, dar nu prea îi bagă în seamă. Primarul își continuă discursul:
- Organele de ordine din subordinea Primăriei își vor face datoria patrulând pe străzi zi și noapte, după un grafic pe care îl voi stabili împreună cu șefii de la Poliție și jandarmi. Auzind cuvântul „poliție”, câțiva au început să huiduie, iar două țigănci care operau la buzunare, se fac nevăzute. Sesizez un moment prielnic și mă apropii de primar. „Aș dori să-mi spuneți câteva cuvinte despre cum vedeți dumneavoastră această manifestare”. Primarul se uită la mine ca la un gândac și-mi spune printre dinți: „Auzi, bă, să-ți bagi în cur ziarul ăla al vostru, că numai minciuni ați scris despre mine în campanie”. Mă gândesc o clipă la ce mi-a spus primarul și încerc un exercițiu de imaginație cu ziarul nostru, format A3. Nu-mi prea iese. Ziarul creștea tot mai mare, acoperea blocurile, antenele gps de pe ele, cerul, iar în final era înghițit de un anus imens (care nu era al meu, firește). Mulțumesc primarului și-l înjur în gând și plec spre casă împreună cu demonstranții. Deasupra orașului, nori amenințători se adunaseră, iar picăturile de ploaie începuseră să cadă mari, ca niște baligi lichide, amestecându-se cu baligile aburinde de pe asfalt. Azi nu mă mai duc la redacție, direct acasă, voi bea un pahar de whisky și voi lenevi în pat. La urma urmei să tragi chiulul este cea mai frumoasă experiență a vieții. Mai frumoasă decât experiențele ălora cu găuri negre.
Dacă am noroc, voi adormi și voi visa particula aia mică a lui Dumnezeu, care se va apropia de mine zâmbitoare ca un emoticon și-mi va spune „hai sictir, nu dai și tu una mică?”