La sfârșitul anului 1883, Titu Maiorescu își asuma actul aproape riscant de a-l publica pe Mihai Eminescu pentru prima oară în volum, la editura Socec, sub titlul ,,Poesii''.
Mulți vor fi răsuflat ușurați: murise cel ce era atât de controversat în lumea literară a vremii, atât de vânat de tot felul de asociații și găști mai mult sau mai puțin literare sau politice, față de care gânditorul și eruditul Eminescu a știut să păstreze o distanță de netrecut.
Dacă Perpessicius a orbit asupra caietelor poetului fără a fi reușit să ne transmită decât o mică parte din frământarea nepământească a sufletului eminescian, înseamnă că el este de neclintit în locul în care, nu cu emfază, l-au așezat cei care i-au dau numele de Luceafăr al rostirii poetice românești.
Și cum altfel să fie dacă nimeni, până la el sau de la el încoace, n-a reușit să găsească focul divin care încarcă metaforele eminesciene pe parcursul călătoriei cosmogonice a Luceafărului și întrupării lui pământești? Nimeni... și cuvântul poartă încărcătura absolutului, n-a putut să redea atât de dumnezeiesc tabloul îndrăgostirii bărbatului de femeie, alchimia care dă viață și ucide în egală măsură.Sacrificiul pe care-l impune acest sentiment pe care Însuși Creatorul, ni l-a lăsat drept cea mai de preț moștenire, aceea care ne apropie de modelul după care am fost alcătuiți: dragostea.
,,El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;
Si apa unde-au fost cazut
În cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tânar creste.''
Analizat de fel de fel de minți intitulate critice, Eminescu a fost numit ateu în ciuda ,,Rugăciunii, Colindelor, Răsai asupra mea...'', a fost numit nebun de către cei ce nu reușeau să înțeleagă cum mintea omenească poate transcede către cele mai subtile căi ale rostirii în care ne regăsim așa cum suntem de fapt- neputernici, egoiști, nestatonici..
Mai grav este că Eminescu este defăimat de indivizi mărunți ajunși slugarnic în fruntea culturii românești contemporane, care au putere de decizie asupra a ceea ce se învață în școlile românești în momentul de față; si iși permit să-l denigreze de dincolo de mormânt pe cel care le-o fi înnebunit mințile de invidie prin câteva cuvinte:
,,Traind în cercul vostru strâmt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.''
Nemuritor și rece- așa îl simt pe Eminescu, așezat de opera lui pe care n-a dorit s-o publice antum, în locul în care nici unul dintre noi, cei care slujim cuvântul (cu artă sau nu!), nu vom ajunge niciodată! Nu știu de ce; poate pentru că nu există o puzderie de luceferi în cerul Dumnezeului rostirii!
Salutăm apariția lucrării "Codul Invers - Arhiva innebunirii si uciderii nihilistului Mihai Eminescu" ca o restituire necesară a vremii în care Eminescu este, cu obstinație, ținut deoparte de școala românească, lucrare semnată de filosoful Constantin Barbu, sprijinită de academicianul Eugen Simion.
Lucrare care prezintă, printre multe alte date necunoscute nouă până în prezent, felul în care a murit poetul nostru național! Pare desuet în anul de grație 2008 dar Eminescu a avut în el scânteia pură, nealterată de naționalism necesar fiecărui individ care realizează că singura țărână care-i va odihni osemintele în eternitate va fi cea din care s-a născut!
Se pare că există un martor al morții lui Eminescu; el este un om simplu- frizerul regelui care-l servea adesea și pe poet.
,,Venisem la Sutu, cam pe la 3 dupa amiaza. Pe la vreo 4, cum era cald in camera, Eminescu zice uitandu-se lung la mine: "Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te, Romane!"
Eu care ștam că nu e bine să-i fac împotrivă, am ieșit cu el în grădină, unde se vedea că-l trăgea sorata. A început să cânte ,,deșteaptă-te române!'' și eu după el, era frumos, avea voce. Mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un bolnav, de-acolo, unu' furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova și, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche a căzut jos cu osul capului fracturat. , cu sângele șiroindu-i pe haine, spunându-mi ,, Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăopădesc, asta m-a omorât!'' L-am luat repede în brațe ți l-am dus în odaia lui, unde l-am întis pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă și când am tras mâna îmi era plină de sînge. Au venit doctorii, cu Șuțu în cap și nea-u spus să tăcem să nu se audă vorbă afară, că nu e nimic. Dar dupa o jumătate de oră bietul Eminescu murise!"
Ramâne la aprecierea dvs., a tuturor, dacă mitul poetului neînțeles s-a aplicat sau nu - în cazul lui Eminescu, dar cu o intensitate fatală ăi atât de precoce. Fie ca există sau nu apetență pentru poezie in cugetul stimatului cititor de astăzi, există, totusi, un indiciu atât de evident si aproape dureros... ca DA.


trecut la personale din lipsa dreptului de-a publica articole de presă în acest spațiu