e ciudat...si e seara si acei patru pereti monotoni continua sa'mi ingradeasca libertatea.sufletul simt ca mi se zbate ca intr'un vid de sticla, lovindu'se brutal de niste pereti pe care au fost scrijelite la'ntamplare mii de pacate si minciuni.sufletul meu urla, si ma striga...dar nu il pot ajunge.suntem doua entitati diferite, separate de un zid invizibil proptit anapoda intre minte si trup.
simt rece! niste frunze reci se plimba pe obajii mei, bombardandu'i.sunt siroaie, mormane, gramezi interminabile...cozi strambate din sold, care se scurg, se scurg asa de lin incat simt fiecare bucatica palmuindu'ma cu sete...
si ma imbat!da, ma imbat din frunze colorate care se amesteca la fel precum rumegusul coborand iar in suflet ca un pietroi de neurnit.si coboara, coboara usor...si il simt cum sparge peretii vidului de sticla si tot ce era scrijelit pe peretii lui se pierde...se pierde in neant.imi ramane doar pietroiul.
dar de asta data stiu, am mai trait.pietroiul se va inchide in alt vid de sticla si se va sparge incet-incet azvarlind nemilos bucati din pacate si dureri.
iar sticla se va zgaria si sufletul va plange, va urla creierului indurare...
chiar de stiu ca istoria se va repeta, am convingerea ca nicio stare, niciun sentiment nu se pot repeta intocmai.
...aici ar trebui sa intervina optimismul...