- Nea Mărine! Hai la global! Hai, că așteaptă tactoru’!
- Viu acu’! Hai, Mărie! Hai, Dă-le dracu’ de rațe! Hai, că măi mănâncă și desară!
- Apă luași? Pune repede și niște plătăgeni.
- Haidereți, băă!
- Ete-ne venim, ete!
Aceasta este prima mea amintire. O văd clar, deși nu aveam mai mult de patru ani.
Mărin și Măria, doi țărani din Hunie, pe la vreo 50 de ani. El înalt, bine făcut, încălțat în cauciuci, cu cămașa suflecată până la coate, pantalonii peticiți în genunchi, brațele arse de soare și de vânt, cu palmele acoperite de o crustă groasă și neagră, care din loc în loc crăpa și lăsa să se vadă sângele roșu ca mustul de zaibăr, cu părul aproape alb și răvășit și fruntea încrețită. Ochii ageri îi scânteiau când privea la copilul care trăgea târâș spre poartă o sapă mai grea decât el și se freca la ochi cu o mână.
- Hai, mamaie! Hai, că pleacă tractoru’!
- Stăi cu mamaie. Stăi să-ți dau cu o țâră de apă pe ochi.
Îmi dădea cu palmele ude pe față și mă ștergea cu șorțul de la brâu
- Dă lu’ mamaie sapa. Dă-o-ncoa’ că e grea, fir-ar a dracu’ de sapă, că nu mai scăpăm de ea...
Măria sau țața Mărioara, cum o strigau vecinele... O femeie mărunțică și slabă, cu șorțul înflorat, cu părul lung împletit în cozi și prins la spate, acoperit cu un batic primit la o pomană săptămâna trecută. Mă ia în brațe, ia sapa în mâna cu degete noduroase și, lipăind din papucii maro de cauciuc, se grăbește să iese pe linie.