De ce nu luam ghiveciul în casă?

După ce te-am găsit, într-un sfârșit, eram mai aproape ca niciodată. Tu, în curte. Eu, mereu la geam.
Nu voiam să te țin într-un pahar cu apă. Tu nu erai prizonierul meu, și nici trofeu.
Desi aveai nevoie, încă, să fii protejat, eu voiam să îți dăruiesc libertate.
Așa că am adus nisip în curte și am făcut o moviliță mai la soare, pentru că îți plăcea dintotdeauna să stai pe movilițe de nisip. Pentru că nu ești un cactus oarecare :)

Nu puteai vorbi, să-mi spui ce crezi că putem face, cu șopârla-macaroană, ca să scăpăm de ea; în schimb, mă puteai auzi, când îți vorbeam, si nu îți rămânea decât să faci ce-ți zic.

Așa că te-am rugat să dai drumul la mulți - mulți puiuți de cactus, să le dai tot ce a mai rămas din sângele tău "verde-galben" iar eu aveam să torn câte o cană de apă pentru fiecare - 31, dacă apuci să-i faci - și, când avea să vină șopârla-macaroană, nu ar mai fi știut care dintre săndei ești TU.
Ea ar fi venit, în dimineața următoare, și ar fi văzut multe bobițe mici; s-ar fi bucurat că are mai mult de mâncare, așa că ar fi așteptat să vă faceți mai măricei, ca să se sature.

Cu siguranță, ar fi început cu cel mai gras. Pentru că, până când papă din 3, al patrulea s-ar fi făcut la fel de mare, ca și primul. Așa calculase ea, să-i ajungă cam pentru o luna și jumate, sânge proaspăt, "verde-verde".
Iar eu aveam să torn și câte o picatură de otravă pentru șobolani pe 30 dintre cactuși, și să nu picur otravă pe cel mai micuț și mai pricăjit pui.

Știam că, până în următoarea Sâmbătă de Brâncoveni, dintr-un pricăjit pui de cactus, aveai să te faci un Cactus Mare, Cam Cu Un Cap Mai Inalt Ca Mine.

Ea ar fi venit în fiecare dimineață și s-ar fi otrăvit cu fiecare an de-al tău.
Și, când vei fi fost 31, ea va fi murit, demult.