În colaps de lumină,noaptea încearcă să-mi deslușească trupul din brațele mele.Acum pare că s-a liniștit.A trecut peste o altă zi istovitoare.Călătorește poate introspectând locuri ivite numai în vis.Acum nu mai suntem împreună...ea doarme și nu are cum să știe dacă eu mai exist.Poate mă viseză,poate viseză să fugă din lumea asta rea,poate ea există și în alte locuri în același timp,poate că există numai trupul ei...
Noaptea îmi dă voie să divulg un sân descoperit...i-l sărut...tresare și ea odată cu el;mă caută mâinile ei...instinctul a trezit-o la viață...în sfârșit,mă privește.E frumos chipul ei,s-a odihnit...Mă trage spre ea dezgolindu-se intenționat...știe ce a însemnat acel sărut plin de poftă.
Inimile au început să bată prea repede...timpul sau spațiul nu mai contează;suntem doar noi doi căutând cu răbdare secunda magică...a mai fost dar este ca un drog:mai trebuie să fie!
Ce noapte frumoasă!se vede și în ochii ei...ne-am plăcut poate prea mult.
S-a luminat.Soarele se joacă aruncând sulițe de lumină printre jaluzele.Am facut câte o cafea pentru fiecare...apoi a urmat un sărut și prima întrebare:
-Spune-mi,te rog, cum te numești?