Pentru că în anul acesta fluturii voiau să plece mai devreme, se gândise să-i ascundă pentru un timp. Putea să-i strecoare într-un cântec dar erau toate atât de triste încât lacrimile nu o lăsau să vadă pe unde călca... se putea împiedica și fluturii și-ar fi luat zborul... Și mai avea în față doar o bucățică de vară, începuse să-i numere zilele... Oricum, el era prea ocupat cu presupuse metamorfoze, în timp ce fluturilor ei le crescuseră aripile de foarte multă vreme...
Ar fi vrut să-i spună că-l iubește de la minus infinit până la plus infinit... dar îi era teamă că poate, cele două noțiuni se întâlnesc undeva, la vreun capăt, și i-ar fi părut rău. Așa făcea în copilărie când trebuia să arate cât de mult își iubește mama: depărta mâinile și în timp ce distanța dintre ele creștea constata cu uimire și părere de rău că undeva, la spate, mâinile aproape se atingeau... O iubire cât distanța dintre mâini și un braț de fluturi furați pentru el, să-i coloreze iarna care urma să vină...
Ea putea trăi și fără fluturi, o vreme... de pildă până în primăvara viitoare, cât ei își vor dormi visele în coconul lor de mătase. Și poate următoarea primăvară va veni mai devreme... Că doar și anul trecut înflorise mărul în luna septembrie și dacă mai ținea puțin căldura explodau și florile de liliac a doua oară... Și atunci poate se trezeau și fluturii...
Se visa ea însăși lepidopteră tăcută deșirând pe aripi fâșii de curcubeu. Își odihnea zborul pe arcuirea tâmplelor lui frecându-și picioarele de gândurile ce își așteptau întruparea... Știa dinainte ce urma să rostească și îi răspundea cu zbateri de aripi... Câte una pentru fiecare cuvânt de-al lui, ca o zvâcnire de împliniri timpurii la ceas de – încă - preludiu... Atâtea zbateri... și pulberea de pe aripi prefăcută în alte zboruri decât ale ei... Dorință de nemurire sădită în trup atât de efemer! Culorile-i cădeau de pe aripi conturând sentimente... și roșu... atât de mult roșu! Rană sau iubire... zbateri... Fără aripi era un biet vierme ce se târâie la picioarele lumii.
Trecute pulberi, aripi dezgolite... amintiri... era din nou cocon și avea timp să-și împlinească toate visele... să-i crească alte aripi acoperite de alte pulberi deșirând culori din alt curcubeu. Să poată zbura din nou pe fruntea lui, uimindu-l cu alte zboruri!
Pe el doar zborurile îl uimeau! De aceea avea nevoie de fluturi...