și-am încălecat cu pixul pe-o pungă albă,
(am primit-o de la un steward,
a fost drăguț)
să vă spun câte ceva.
așa,
deci…
trei ronduri printre centurile de siguranță
și-apoi,
drept înainte și sus, tot mai sus.
de data asta e mai bine,
s-a mai astupat golul din stomac…

și dintr-o dată ajungi nici mai mult nici mai puțin pe autostrada albă-albastră.

sunt foarte drăguți, parcă ar fi din vată.
mă gândesc cum să fac,
să-i spun lui norișor o poveste?
un om de zăpadă înaripat se uită drept spre o doamnă micuță și grasă.
lângă el o ancoră îndreptată, ghici,
spre inima lui…
nu citi acum îi spun, n-o să-nțelegi, sunt doar gânduri.
uite-acolo e leul cu gura deschisă,
celălalt e pluto, lângă el olive, tot așa de slabă să știi!

în depărtare peștișori micuți simpatici
înoată în bleu.
aha, mda, acolo departe trebuie să fie împărăția…
siiiigur că da, sunt și îngeri care o păzesc doar că nu se văd acum,
au primit o delegație să aibă grijă de avion.

albul amestecă rozul peste-o câmpie blondă tunsă scurt,
între timp pierdem din altitudine.

copilul plânge.
scrie și despre asta îmi spune el.
eu nu-mi pot lua ochii de la ei,
cel mai mic e foarte atent, ne face cu mâna.
sigur, o să mai venim pe aici cu gândul…
hapciu!
după bulgărele acela imens pot să mă ascund, mă gândesc,
sau dincoace lângă caracatiță…
mai bine mi-ai lua în brațe visurile îmi vine să-i spun…

de aici
toate lucrurile par altfel.
hei, voi, de-acolo,
de câte ori n-am fost eu cu voi nu mă mai cunoașteți?
parcă ar fi sfinții din capela sixtină… diafani… tot așa…

dă-mi mâna!
prinde-mă de-un deget și nu mă mai lăsa îmi vine să-i spun
acestei clipe,
o să-ți dăruiesc smaraldul meu, un elefănțel cumpărat de la negrul acela de pe malul lacului sau, de ce nu,
o să-ți scriu o poezie cu dedicație.
nu te-ntrista îmi spune un gând
și coborâm,
coborâm,
leg fundițe
munților noștri împăduriți.

acum chiar că ești cu capul în nori!
e minunat, însă,
și râd…
da…și râd…
cu capul în nori…