Ion Mihăilă

Născut în municipiul Turnu-Măgurele în urmă cu aproape 40 de ani, s-a îndrăgostit iremediabil de orașul care avea să devină și el municipiu, Roșiorii de Vede prin oamenii care i-au ieșit în cale, prima învățătoare, Teodora Ghindă, diriginta de la gimnaziu, Eugenia Drăgan, la liceu, Pavel Popescu și doamna Stana Ciubotaru.Prima scânteie a fost dată de tânăra învățătoare atunci când elevul a inserat un catren într-o compunere de clasa a III –a. Pentru copilul de atunci , rima era sinonim cu poezie iar această confuzie l-a făcut să ajungă la epigrame.La vârsta aceea, literatura nu putea să însemne decât povești de aventuri, Jules Verne și mult umor....
La începutul clasa a IX-a am întâlnit un tânăr romantic,Mihăiță Marian, care cunoscuse la vârsta lui, destul de fragedă, o poveste de dragoste, Violeta.Versurile pe care i l-am făcut cunoscute, simple, i-au plăcut iar la insistențele mele a scris și el câteva catrene.Amândoi eram fascinați de metrica versului eminescian și aveam impresia că poezia numai așa putea fi scrisă.
Atunci am înțeles că versul trebuie să se „modernizeze” și el iar în acel an am încercat să pun pe hârtie primele versuri mai îndrăznețe „Iubire /Război dus de simțuri pe timpuri de pace / O știre/ Ce-adună din stele un dor care zace”Chiar daca avea rimă nu mai suna precum un cântec de tavernă.Am început să-mi pun întrebări mai serioase în următoarea poezie” Dacă n-ar exista gravitația / Lacrimile nu ar mai curge pe obraz / Ci , pur și simplu, ar țâșni în Univers...”
Poezia era și formă de a lua atitudine....mi-amintesc, când în clasa a X-a doamna profesoară de chimie Ciubotaru a adus tezele iar eu cu colegul meu am fost sancționați ca am fost sau...ne-am „inspirat”(vedeți, inspirația întotdeauna este sancționată...) am însăilat rapid niște catrene la mijlocul caietului de teza, evident , generate de așa zisa nedreptate adusă.Eu nu știu cum a aflat doamna profesoara că am scris acolo ceva dar la ora următoare a citit de față cu toată clasa ...”Ce să-i faci când nenorocul mai zboară asupra ta / Cu aripi din piele-albastră /Necăjindu-ți inima”...peste 20 de ani doamna Ciubotaru avea să citească o „poezie” a mea intitulată „O singură iubire” din monografia liceului Economic Roșiorii de Vede(autor, soțul domniei sale) și tot de față cu aproape toată clasa....în inimă aveam atâtea lacrimi încât sângele devenise argint....
Tot ceea ce am trimis la ziarul Teleormanul , sub pseudonim nu a primit o critica dura ci chiar favorabila.Aveam doar 16 ani.Puțin mai târziu, am trimis la revista care m-a fascinat , Luceafărul, câteva versuri, credeam, de o ținută asemănătoare cu a celor care scriau la sfârșitul anilor 80 în ea.Mircea Micu mi-a trimis un răspuns favorabil la poșta redacției iar la al treilea material trimis urma să apar la rubrica Debut.Martor îmi este actualul dirijor al Ansamblului „Ciprian Porumbescu”, Adrian Semeniuc care s-a bucurat mai mult ca mine de răspunsul scriitorului.Era în decembrie ’89 iar în loc de poezie pe prima pagină a revistei au apărut ..TAB-uri.
Tot din acea unitate militară am pus într-o scrisoare acele gânduri către persoanele care m-au impresionat cel mai mult prin seriozitate și mai ales prin faptul că iubeau cartea mai mult decât orice pe lume ...toți pereții casei dumnealor erau „îmbrăcați” în biblioteci.Era prima casă de intelectuali care mă lăsase mut de uimire și prima familie de la care am învățat că, oriunde vei ajunge prin lume, să ai aceste biblioteci cu tine..și te vor ajuta chiar mai mult decât banii pe care-i ai în buzunar sau în cont.....familia Ciubotaru !
Poate atunci au înțeles cât de mult mă durea că nu eram un apropiat al familiei de profesori Ciubotaru, un elev la care prenumele să fie un diminutiv....De aceea , atunci când domnul profesor mai îmi cerea câte un text spre publicare în diferite publicații locale eu mă simțeam ca un câine prins de hingheri....nu știam că, de fapt, domnia sa mă chema să fac parte din lumea aceea cu multe biblioteci care mă uimise ,cândva, până la visare....
Un prieten comun., profesorul Liviu Nanu, m-a ajutat să pășesc într-o nouă lume și care nu mai îmi crea atâtea emoții precum coala alba A4...site-ul „poezie.ro”Sub același pseudonim Mihai Dor, care ia plăcut lui Mircea Micu, am început să pun câte un text pe pagina personală.Am aproape 1000 de afișări la prima poezie uploadată iar pentru cineva care nu are identitate este , totuși, mult.Am făcut un calcul, dacă unui cititor îi va lua circa 5 minute pentru a citi o poezie de-a mea eu voi trăi mai mult cu aproape 5000 de minute fiindcă le-am furat acest timp din bugetul lor de timp.... aceasta, pentru fiecare poezie scrisă......și vreau să scriu cât mai multe........