Apoi,
universul continua să mă strângă în brațe
de parcă
își dorea să mă-nțepe
cu ghearele sale.

privesc in sus
și soarele
m-i se pare monstrul
cu aripi de ceară – cu tendința de a înfrânge în mine
dorința de zbura

„numai să nu pleci”, mi-am zis
pentru că cineva poate fi prea aproape de mine
și fura izvorul
din care bei apă în fiecare dimineață.

după,
cântul iubirii a secat vlaga pământului
și am rămas întinsă
la marginea
lumii
cerșind o bucată de viață.

mireasma pâinii coaptă de mama
și ochii blânzi ai bunicii, moartă de mult
mi-au șoptit
că iarba de la începutul orașului
îmi taie ce mi-a mai rămas din picioare

(cioturi de existență muribundă, - probabil bolnavă și ea de cancer)

pentru a alimenta fântânile arteziene din prejma casei tale.

am plâns liniștită la căpătâiul florilor de mai
mi-am sorbit romantismul
o dată cu ceaiul de dimineață
și încingându-mă cu brâul mării,
- cadoul mamei la naștere, cel mai de preț
am pornit spre Croco.
era ora 1.