Am visat din nou cu ochii deschiși și m-am cufundat prin lumi ce le-am uitat…m-am lăsat încălzită de o sinceră și adâncă emoție ce parcă și altă dată mă-nfiora. Copilărie, de câte ori n-am mai bătut eu la porțile tale strălucitoare ce nu mai vor să mi se deschidă-n cale, măreția ta e de nepătruns. La curtea ta, eu par o fiară ce sălbatec lovesc și strig, dar chibzuiesc că nu-i de ajuns. De-aș fi fost bogată și veșnică, fără tine m-aș simți încătușată. De câte ori am fost rănită, tu rănile mi le-ai legat, de câte ori nu am fost eu jucărie pentru proști, dar tu, tu mă privești ca pe-o podoabă. De câte ori nu m-am rugat să mă lași să te mai gust, căci prea puțin te-ai arătat și timp destul ca să te caut, nu găsesc în astă lume. Ce sens ar mai avea un suflet bun și milostiv, ce-l lași uitat printre priviri viclene? Tu iei tot și nu te mai ivești vreodată? Mi-ai furat surâsurile, mi-ai înlocuit jocul din priviri cu griji ce mă apasă, pe unde să te caut, în care suflet să te descopăr? Dulcea ta amintire e acum perla vieții mele ce o păzesc cu sfințenie. Sunt un suflet care îți promite că nu te va da uitării, căci nu te-am scrie pe foi gălbenite de timp, ci pe o inimă curată ce suspină de dorul tău. Mă lași în lacrimi și durere să-mi privesc păpușele cu zâmbet împietrit, cu ochii șterși și triști cărora le-ai luat roșeața din obraji, acoperindu-i doar cu praf. Mi-e sufletul pustiu și fără tine nu pot sta, nu-i vina mea, căci nu eu te-am lăsat să pleci mai departe. Cine-o fi vrut să te aibă și n-apoi să nu te mai dea? Pe unde-mi porți tu zâmbetele și bucuriile, pe cine alini cu privirile inocente ce mi le-ai furat? De nu te găsesc ar trebui să te uit, dar cum? Tu, care-n viața mea ai fost lumină, cum aș putea să alerg fără a privi înapoi la tine? Ai fost prima blândă mângâiere de pe fruntea mea cea de copil, dar de când ne-am despărțit am rămas rece, căci aburul cald din ființa mea l-ai luat cu tine, copilărie dragă ce te-ai pierdut prin înălțimi albastre!