Încerc să adorm dar gândurile nu mă lasă. Nu-mi dau pace. Încerc să mă adâncesc în lumea viselor, dar mă oprești. Știu că te-am iertat și nu-mi pare rău.
Doar că...
Gândul îmi zboară mereu către ceea ce a fost. Mi-e teamă să nu se repete aceeași poveste. Dacă vei greși ca și data trecută? A cui vină va fi? Tot a mea? Poate pentru că doar eu iert mereu deși știu, va fi la fel.
A câta oară e când te iert? A cincea, a șasea? Nu mai știu. Dar oare ce mă leagă de tine? Ești doar un… Hmm! Mă abțin să spun! Știu că nu ești Făt-Frumos - nu că eu aș fi Ileana Cosânzeana ci mai degrabă o Albă ca Zăpada autohtonă, dar să revenim. Nici cu inteligența nu stai mai bine, nu ești nici pe departe următorul Einstein ci poate vreun urmaș de-al lui Becali, cu un IQ de vreo 80, 90 cu indulgență, un viitor cioban al României, poate asta ești tu!
Și mă întreb: cine ești tu? Ce mi-ai făcut de m-am îndrăgostit? De vrăjit știu că m-ai vrăjit cu glume ieftine și complimente expirate. Ai încercat să fi un Don Juan dar nu prea ți-a ieșit.
Ciudat. Mă tot gândesc dar nu reușesc să înțeleg, de ce te-am tot iertat? Poate că știu. Cred că e doar un sentiment ratat. Cum se numea? Aa, da! Îmi amintesc acum: dragoste. Acesta este sentimentul care se vinde cel mai bine, pentru ea s-au inventat Dragobetele și Sfântul Valentin că... deh, trebuie să ne sărbătorim dragostea, Și cum o putem face mai bine decât prin inimioare roz și roșii sau buchete uriașe de trandafiri. Revenim. După o lungă analiză a situației -demnă de Cartea Recordurilor- am ajuns la concluzia că te iubesc. Ce cuvinte mari pentru un om așa mic! Dacă nu te-aș fi iubit nu te-aș fi iertat de fiecare dată când m-ai înșelat cu o viitoare curtezană.
În fine!
Nu cred că mai contează asta acum. Știi ce cred? Că merit un premiu pentru asta. Oare mai există alta la fel de „deșteaptă” ca și mine?
Dar de ce înșeală bărbații? Nu cred că am să aflu… Dar întotdeauna ne ghidăm după vechile mentalități, facem și noi cum spune tanti Floarea: „Iartă-l maică, e tânăr și greșește! Tot la tine se va întoarce!” Ciudat. De câteva secole după asta ne ghidăm, e vina noastră că acceptăm.
Totuși eu cred în continuare că te iubesc dar știu că pot să trăiesc și fără tine. Hmm... e mai bine cu rău decât fără. Mi-e frică să nu te pierd deși știu că te vei întoarce la mine mereu.
Dar tu oare... mă iubești?