De multe ori sentimentele individului sunt în discordanță ralativ la cadrul social și etica morală. Este adevărat că societatea, dogmele religioase promovează și susțin fervent moralitatea, etica, echitabilitatea și iubirea, respectarea semenilor. Dar nevoile și dorințele omului sunt de multe ori discordante la aceste precepte și se găsește deseori în ciudata postură de a se minți pe sine sau pe cei din jur. Spre exemplu, dacă un individ simte aversiune și/sau depreciere față de un alt individ din anturajul său, conform regulilor și dogmelor religioase, cât și potrivit unui comportament "civilizat", nu trebuie să manifeste sau să exprime clar, deschis această aversiune; trebuie, conform preceptelor, să-și iubească deopotrivă, egal toți semenii.
Omul, astfel, are de ales între două rele: a se cenzura afectiv pe sine și a-și minți semenii, sau a nu se supune dogmelor religioase și conduitei sociale perpetuate și promovate de secole.
Deci, în consecință, extrapolând în virtutea acestui rațonament, putem observa că religia promovează minciuna, evident nu în scop pervers și parșiv, dar a zice că religia și religiozitatea sunt căi sublime de adevăr, dreptate și sinceritate e un pic ipocrit. Nimeni nu contestă bunele intenții, dar are fundament principial putred.
La urma urmelor minciuna și ascunderea sentimentelor umane reale, a dorințelor și nevoilor sunt niște unelte ce fac mașinăria societății și conviețuirii comunitare să funcționeze optim și în limite decente de respectare interindividuală reciprocă.
Regulile, legile și dogmele religioase există pentru a controla exprimarea și implinirea nevoilor, dorințelor umane, cât și al efectului acestora asupra semenilor.
Omul poate minți și are consimțirile necesare laice și religioase.