Înserarea pe mare...

Înserarea cobora dreaptă ca un înger, indiferent din ce parte a vasului o priveai...
Ea era ca o certitudine, așa cum strălucesc ochii mamei la somnul pruncului de lapte. Lăsasem prin porturi miresmele întrebărilor noastre, ca niște jurăminte, și tot acolo ne dezbrăcasem de ultimele nădejdi. Delfinii erau la acel ceas gânduri pe fața plină de griji a mării, dar noi nu puteam să îndrăznim ca ei și să ne luăm la întrecere cu zeii de apă, nu puteam nici măcar să răspundem la chemarea lor. Pierdusem toate vocalele în ultima furtună, limba noastră rămăsese consonantic de aspră, noduroasă ca parâmele de care ne legam speranța unui țărm sigur. Am fi vrut să coborâm în hula adâncă printre salturile lor, dar niciunul dintre noi nu învățase încă să meargă pe ape. Când cunoști gândurile mării poți spune: iată o fire fără prihană, din cele zămislite de Dumnezeu! De aceea noi așteptam acea clipă când culorile zilei ce-a trecut își vor fi terminat spovedania...
Și întunericul veni ca un fugar hăituit de stele, îngenunchease printre valuri, fără să ne vorbească, fiindcă el așteaptă întotdeauna rugăciunea marinarilor ca pe o taină. Puntea vasului suspina sub pașii Luceafărului de seară, care aduna în poală amintirea fiecăruia dintre noi. Și ochii noștri oglindiți în raza acelei stele se umezeau de dorul unui suflet părăsit într-o cameră pitică și săracă dincolo de țărm. Doar luna mai încerca să-și ghicească norocul citind profețiile pereților abrupți de ape, ca și cum ar fi privit într-o ceașcă plină de vise pierdute. Mirarea noastră la vederea ei printre valuri se răsucea ca ultimul catarg ce-și pleacă fruntea sub măiastra pală a siajului pribeag. Este atâta tăcere pe mare, când vine seara, încât auzi cum sub genunchiul barierei de corali pulsează inima albastrei meduze, ce visează la lumina de mâine...