[ De ce îl iubea atât ? ( " Pentru că ai nevoie de iubire..., ca orice om... " )
De ce iubirea asta îi era atât de stranie ? ( " Ai avut o viață anterioară stranie... " )
De ce își putea trăi iubirea doar în singurătate ? ( " Doar Singurătatea poartă numele tău, Cris... " )
De ce simțea întruna paradoxul ascuns în fluiditatea melancoliei și a iubirii ? ( " Nu uita, viața însăși este un paradox... Noi fiecare trăim ceea ce suntem... " )
De ce își trăia somnul în ochii lui ? ( "... Pentru că magia unui timp nedeterminat te înconjoară "... )
De ce punea întrebări într-un caiet STUPID, și în plus, ce era și cu răspunsurile astea aiurite, venite parcă de nicăieri ?!
( " Nu uita, Cris, că și nicăieri este un loc... Iar tu, pot să-ți spun, ai făcut parte din el... Și ai văzut cum e aici... Totuși, nu cred că vrei să-ți amintești... Dar dacă vrei, știi prețul... E destul loc... " ) ]

M-am săturat să-i tot spun adio, și să mă întorc de fiecare dată, mai repede decât am plecat ! E înfricoșător să văd cum am nevoie să-mi administrez narcoticul, tot mai des și mai inconștient...
Și citatul acela !... E deconcertant. Deja o obsesie.
" Adio, sau măcar la revedere într-o altă viață, care cu siguranță nu va fi... " ( A. Tabucchi )