Lucrez în presă de mai mulți ani. Dacă ar fi să mă folosesc de o expresie strict militărească, aș spune că, nu m-am numărat printre cei care au scris din prima linie a frontului: adică n-am făcut reportaje la fața locului, nu am scris interviuri la cald, nu am luat pulsul străzii prin vocea trecătorilor. Însă, am avut prilejul să stau de vorbă de la politicieni până la gospodine, țărani, studenți, elevi, pensionari, cu multe categorii de oameni. În tot acest timp, ce am putut să constat, e un singur lucru: toți avem nemulțumiri, dar suntem puțini aceia care avem curajul să le spunem cui trebuie. Și, mulți s-au întors cu fața către presă ca o ultimă șansă pentru rezolvarea propriilor probleme.

Nu sunt mândră să spun acum că, mai mult de jumătate dintre oamenii de la sate nu au toaletă în casă, apă potabilă, sau, și mai rău, curent electric. Că mulți vin să-și strige nevoia de a le acorda guvernul pensii mai mari, în condițiile în care venitul unui țăran din România, este de 1 leu/zi. Că mulți n-au cu ce să-și hrănească odraslele, că le înghit apele pământul și casele. Dar lehamitea mea e și mai mare de fiecare dată când au loc alegeri locale sau naționale. Să vezi atunci cum se învrăjbesc partide cu partide, politicieni cu politicieni, interese cu neinterese, cinstea cu hoția, susținătorii din umbră cu cei din linia întâi. Să vezi atunci cum ies din umbră trusturile de presă cu strategia lor de haită pentru atingerea scopurilor, oricare ar fi ele, bani, renume, putere, interese. Atunci, uneori, stau și mă întreb: merită să fiu mândră că lucrez în acest domeniu sau să-mi fie scârbă, că de oboseală nu mai vorbesc.

Am obosit. De ce? Tot așteptându-i pe cei puțini să devină mai mulți care să aibă curajul să le spună celor care au urechi de auzit… și se știu ei. Ce să le spună? Că „viața nu imită arta, imită presa proastă“ – Woody Allen.