poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-08 | |
Despre gânduri mai puțin ortodoxe
(152) Făcând o balanță între cele bune și cele rele, dintr-ale bietei noastre existențe pestrițe și ultrascurte, constatăm că viața rămâne un exercițiu funest, în esență, zadarnic. În ciuda acestei realități, oare ce ne îndeamnă, totuși, să parcurgem tot acest traseu existențial care, de când e omul, este un uriaș fiasco, o tragedie!? Să fie, oare, curiozitatea, ori plăcerea de nepotolit a omului în fața puținului bine al vieții? Dar ce vrea să fie acest bine când se știe că tot binele e înspre rău, și aici mă gândesc la acel rău final, inevitabil, care este moartea, acea moartea care, în fond, se dovedește a fi un suprem, etern și uniform bine! În decursul scurtei noastre viețuiri, de cele mai multe ori exasperante, călătorind pe traiectorii diferite, cu mare viteză, alergăm, fiecare, inevitabil, spre același punct terminus… Ajunși la destinație, în acest port vom găsi liniștea, capătul trudelor, al grijilor, al vicisitudinilor. Pare-se că, dintr-o necesitate a naturii, cu toții suntem sortiți să fim praf, pulbere și cenușă. De ce, oare, pentru ca să ajungi să nu mai fi trebuie ca mai înainte să fi fost… când, oricum, oricine de pe acest pământ termină prin a nu mai fi?!… Prin urmare, chiar de nu am fi, tot atâta ar fi: ba mai mult, ar fi chiar mai bine- nu am mai suferi… Nimicul este egal cu nimic, este egal cu el însuși fără de a mai avea un alt echivalent. Totuși, ce este nimicul: este viața ori e moartea?… Nimicul, se pare, este totul; și totul este…nimic! „Toate-s praf... Lumea-i cum este ... și ca dânsa suntem noi.” Despre un dialog poznaș la o margine de cătun (153) - Izolda, în ce clasă ești tu? - Într-a patra…trebuia să fiu într-a cincea… - Ai dublat… - …Da! Însă anul acesta m-am revanșat. - ?! - Da, da… - Adică cum? - Acum, sunt a doua la învățătură în clasa mea. - După ce ai rămas repetentă anul trecut?! - Da, închipuiți-vă! - Izolda, câți elevi sunteți voi în clasa a patra? - …Trei, dar de ce întrebați?! Despre o existență insolită (154) Chiar dacă nu aș fi existat, aș fi fost(!): prin părinții, bunicii, străbunicii, stră-străbunicii mei, prin primul bărbat și prima femeie, ori dacă nici ei nu ar fi fost, aș fi fost prin ceea ce vom deveni: pământ, praf…pulbere! Despre una din nemulțumirile mele (155) Printre multe altele, mult mă supără și faptul că nu pot, nu putem, noi oamenii, să fim sinceri până în profunzimea inimii noastre, până la ultima noastră celulă: mă gândesc la marea sinceritate, la sinceritatea totală, fără reticențe- față de noi, dar și față de semenii noștri… De ce oare suntem astfel zămisliți încât, aproape veșnic, să trebuiască să ne ascundem unii altora câte ceva? De ce nu putem ști niciodată adevărul total, absolut, despre psihicul, despre purtarea ființei care ne interesează, la care ținem, de care ne simțim atașați? De ce nu orice faptă a noastră, de la cea mai mică la cea mai mare, de ce nu orice gând al nostru, bun ori mai puțin bun, nu pot ajunge la cunoștința oricui dorește să le afle, în chip vădit, în toată frumusețea ori urâțenia lor? De ce, oare, există atâtea posibilități de mascare, de mușamalizare a gândurilor, precum și a faptelor noastre din categoria celor mai puțin imaculate, mai puțin lăudabile, mai puțin cinstite? De ce suntem astfel făuriți,nevoiți, ca să trebuiască să ne ascundem fapte și gânduri nedemne? Desigur, ideal ar fi ca ele, astfel de gânduri ori fapte, să nu se petreacă: mai întâi în gând, apoi în fapte... Dar se poate oare? Despre pulsul de duminică(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…) (156) Talciocurile noastre- oglinzi ale mizeriei în care trăim, cam de multă vreme… Mulțime, râvnitoare de chilipiruri, îmbulzindu-se la vechituri, de toate neamurile, expuse la prețuri piperate, oferite de vânzători suspecți, avizi de lei impotenți. Abundă romii- mari afaceriști cu valuta, ori cu mașinile străine, deveniți multimilionari în răstimp de numai doi ani de democrație(?), motorizați cu limuzine străine sau, în cel mai rău caz, cu… „Dacia”- break. …Curent teribil pe malul bătrânului Maris; gerul mușcă năprasnic: urechi, nasuri…inimi. Marfă pestriță, dubioasă, așternută pe folii de polietilenă întinse direct pe zăpadă, apăsate de pietroaie, picioare și priviri triste, dezamăgite. Șosete, chiloți, cărți și reviste- de prin poduri adunate-, robinete, casetofoane, televizoare, radiatoare, cuie ruginite…miros de mititei și de țigan, deghizat în halat alb, reclamă mare: „Vin de casă!”(de culoarea motorinei!), bomboane …agricole și turcești: jelibon și bonibon, patru mioare cu picioarele legate, trântite în omătul maculat, dârdâind ca piftia, implorând- în van- cu ochii sticloși, mila mulțimii indiferente. Ruși etalând ultimele cuceriri ale defunctei epoci comuniste: cuțite și cuțitoaie, storcătoare de usturoi și multe- multe medicamente, contra socialismului- cu termene de valabilitate expirate, atât pentru leacuri, cât și pentru eră! Despre o nedumerire ca o rugă (157) Doamne, cum poate un om, în scurta-i existență pământească, să Te supere atât de rău… încât pedeapsa-ți să fie inimaginabil de cruntă?…pe Tine, Doamne, care ești atât de bun, de atotputernic, de milostiv?! Neascultarea a doi păcătoși, curioși, oameni de Tine făcuți, copii ai Tăi, plămădiți după chipul și asemănarea Ta: Adam și Eva, nesupunerea lor chiar trebuia să coste sânge și sudoare, chinuri, lacrimi și necazuri, iar mai apoi viețile a miliarde și miliarde de ființe omenești, urmași ai lor? De ce, Doamne, atunci când Eva a catadicsit să rupă fructul interzis, indiferent care ar fi semnificația acelui rod, Te-ai supărat atât de aprig pe ei, pe ea și pe Adam, după care, pe noi toți, încât iute ne-ai condamnat la un trai trudnic, apoi la moarte: la moarte, Tu, pe copiii Tăi!…,pe când atunci când trimițându-ți Fiul, spre a ne mântui, de astă-dată noi dovedindu-ne a fi cu adevărat josnici, mârșavi, bestiali, ucigându-L mișelește, pe El, unicul Tău fiu, care a venit spre a ne salva- atunci Tu, Doamne, ne-ai iertat pe toți, viață veșnică dăruind tuturor celor care în Tine vor continua să creadă?! …Doamne Dumnezeule, cât de anevoios ne este ca să pricepem, doar cu atâta minte cât ne-ai dăruit, această existență, vremelnică și nemernică, în comparație cu Atotputernicia, cu Imensitatea, cu Bunătatea Ta! Doamne, deschide-ne această minte de lut, luminează-ne, fă-ne demni măcar de existența noastră trecătoare pe acest glob de glod…că a Ta este puterea… Cred în tine, Doamne, ajută necredinței mele! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate