Despre gânduri
(142)
Dacă viața, menirea ei este înfăptuirea bucuriei, ei bine, atunci de cam multă vreme mă aflu, colind, pe străzi înfundate.
Mintea, gândul, imaginația- toate astea mă devorează…
De ce oare la ananghie mintea construiește scenarii înfiorătoare, coșmarești, în loc să atenueze, să aplaneze valurile, hopurile, restriștile?
Încerc să îmi cenzurez gândurile, fantazările- fără prea multe rezultate benefice însă.
Îmi vine în minte un sfat al marelui Lev Tolstoi, recomandare care ar putea fi aplicată împrejurării în care mă aflu:
„Un gând neplăcut dacă nu poate fi înlăturat, iar faptul este deja consumat, atunci trebuie să chibzuiești bine și să-l uiți sau să te obișnuiești cu el.”
Întru totul de acord, foarte bine spus!
Și totuși…e greu de realizat.




Despre visuri
(143)
Oare de ce nu mai zbor în visurile mele?!
Care o fi semnificația acestei absențe: cea a zborului, a mirificei plutiri din visurile mele de altădată?




Despre nevoia de iluzii
(144)
Viața toată ne-o clădim pe iluzii; mizând prea mult, și prea serios, pe realitate- te prăbușești prea repede, adevărul uzându-te, secându-te, rapid.
Prin urmare, iluziile, amăgirile aduc oxigenul atât de necesar combustiei propășirii, mersului înainte: hrana cotidiană a întregii noastre existențe; fără de ele, rămânând perfect lucizi, ne-am mai putea trăi oare viața, fără ca aceasta să ni se pară, de cele mai multe ori, un chin insuportabil?
Cu certitudine avem nevoie de iluzii ca narcomanul de droguri…
Pentru a rezista în această viață, trebuie să fii puțin nebun; fiind în toate mințile, nemaiputând fabrica iluzii, capotarea devine iminentă.
În ceea ce mă privește, îmi plâng de milă de prea lucid, de…optimist bine informat ce sunt(…mă cred!)
Luciditatea mi-a devenit însă o povară copleșitoare, asfixiantă.
Soluția salutară îmi pare că ar fi întoarcerea cu seninătate la un soi de ingenuitate, de inocență pură, revenirea la farmecul frust al lucrurilor, bucurându-mă, împăcându-mă cu tot ce mi se întâmplă.
…Și ce e mai grav: nu mai pot râde, nu am râs de mult- un râs care să mă aerisească, să mă curețe, să mă odihnească…un râs cu toată puterea, ca să-mi taie respirația, nu mi s-a întâmplat de nu știu când; păcat!
Știu: ar fi util, și ar fi timpul, să mă mai destind…
Însă e atât de mare povara!




Despre toamna-mi proprie.
(145)
Încep să-mi pice…frunzele; mi se văd scorburile.
…Să nu uit, în nicio clipă, în nicio zi: viața este infinit mai scurtă decât îmi părea mie până nu demult!




Despre vijelii silvestre
(146)
În pădurile prin care hălăduiesc, de atâta vreme, adevărate oaze de liniște și pace, au loc tot mai frecvent mari „furtuni”, mari „vijelii”, viața codrilor fiind răvășită de nepotolita poftă materială a omului…
Și, Doamne, cât de multă și adâncă pace am trăit cândva sub boltirile ei, atunci când liniștită fiind și ea, îmi transmitea dumnezeiescul ei calm și mie.
Apuse vremuri!…




Despre o seară de Crăciun(Spicuiri dintr-un maculator cu filele îngălbenite…)
(147)
Seară de Moș Ajun: bucuria de a fi împreună, toată familia, plăcerea de a da și de a primi cadouri…
Surpriza cea mare a constat în cadoul meu oferit fiicei mele, Andreea, anume: un volum frumos legat, purtând titlul: „Primele caiete…”, primele ei caiete, cu pătrățele și cu linii, în care a însăilat întâile ei litere și cifre; la sfârșitul volumașului, am introdus și carnetul ei cu notele primite în clasele I-IV.
Am păstrat, iată, aceste caiete, carnetul cu note, precum și câteva dintre primele ei compuneri, timp de optsprezece ani!
Le-am pitit, aproape două decenii, redându-le …autoarei abia acum, în prag de absolvire a facultății…




Despre un alean
(148)
Pierdută, definitiv pierdută…vremea copilăriei mele petrecută, în mare parte, în casa, în ograda, în livada de rai a bunicilor materni.
Câte zile de basm, duse unde? Cu bunicii pe care i-am iubit atât de mult, plecați și ei unde?
S-au dus: bunici, casă, obiecte…
Am, totuși, în fața ochilor imagini vii cu aceste repere ale copilăriei mele îndepărtate.
Când mă concentrez bine, pot vedea până și…fibrele proeminente ale vechilor scânduri și ale stâlpilor pridvorului casei purtând patina vremii, pridvor în care îmi plăcea să mă joc;ceva mai târziu acest loc devenea refugiul meu preferat unde am citit primele cărți de literatură împrumutate de la biblioteca comunală.
Regret, aproape că mă doare, faptul că nu a rămas nicio poză cu acești bunici ai mei.




Despre o vizită
(149)
Drum la Toaca pentru a transporta doi muzicanți și ale lor instrumente la balul din această seară.
La înapoiere fac o haltă, în plină noapte, la Liceul silvic din Gurghiu.
Colind, cu noaptea-n cap, prin curtea pustie, învăluită în semiobscuritate, o curte bogată în arbori și arbuști ornamentali.
Intru pe aleea principală, întârzii câteva minute în fața intrării spre dormitoare și spre cantină, apoi mă îndrept către aripa cu sălile de cursuri ; opresc, preț de câteva minute, la intrarea din spate, cea a elevilor: întunericul și liniștea învăluie totul. Mă întorc către flancul dormitoarelor; două ferestre mai sunt încă luminate, în pofida orei foarte târzii:o muzică vagă răzbate de la un casetofon rablagit…
Ies din incinta liceului, oprindu-mă apoi peste drum de acesta, în fața Poștei; de aici porneau înflăcăratele mele răvașe către Z., apoi către E., ori către părinții mei.
Doamne, au trecut deja atâtea decenii de atunci!…




Despre un bal de Sf. Gheorghe
(150)
Fiind anunțat cu mare tam-tam balul prilejuit de ziua Sfântului Gheorghe, îmi iau inima în dinți și mă duc și eu să văd cum mai decurge un astfel de bal, după experiența atâtor ani de discotecă…
Petrecerea are loc la Căminul cultural din urbea mea natală.
Deși mă înființez târziu,cu gândul de a mă pierde în mulțime, la ora la care mă prezint abia s-au adunat câteva persoane pestrițe, mai mult tuciurii, grizate aproape fără excepție.
O orchestră dubioasă, falnic postată pe scenă, emite mai mult zgomot decât muzică, sala neîncălzită, cu scaunele hârbuite, clădite pe lângă pereți, până la ferestrele cu perdelele cândva foste albe, acum având nuanța tenului majorității participanților la…marele bal mare!
Stau puțin aici, preferând să merg la unicul local deschis în centru la această oră, o tavernă cu miresme acre de sudoare și de alcool. Aici fiind cald cel puțin, în pofida fumului înecăcios stau mai bine de o oră, îngurgitând câteva Cola și delectându-mă, o vreme, cu un discurs, despre oameni și năravuri, perorat de către un cunoscut beat criță care efectiv m-a sechestrat, obligându-mă să-l ascult și să beau Cola până dincolo de saturație. Nemaisuportând atmosfera, scap de conviv utilizând clasica stratagemă…
Bietul meu orășel, biata mea țară…cine ar fi crezut că, în mileniul trei, așa va arăta un bal, așa va arăta Căminul cultural, că aceștia vor fi oamenii!
Înfiorător de triste și de neliniștitoare vremuri și imagini…