poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-13 | |
Stătea rezemată de geamul din termopan, de la balcon... E noapte. Noaptea, cea care se aseamănă atât de mult cu ea, cu tot ce a trăit... alături, sau departe de el...? Mai contează ?
Oricum, a rămas singură... Nu învinuia pe nimeni pentru asta... Nu voia să se gândească... O înspăimânta Puterea Lui de a pedepsi... Și în plus, avea nevoie de ajutorul divinității, acum, în momentul care se prelungește la nesfârșit, și care devine enervant... Monotonie melancolică... Afară, privind geamul deosebit de curat, afară... Noapte. 26 decembrie 2005. E Crăciun ! ( Semnul de exclmație nu a ajutat-o cu nimic... A rămas doar o falsă încurajare la bucuria sinceră pe care ar trebui să simtă de sfintele sărbători... ) Zăpadă, atât de multă zăpadă..., acoperind totul ; inclusiv sufletul ei. Ce-am făcut să primim atâta zăpadă, atâta alb prea plin de Dumnezeu ? "Oare oamenii chiar au fost mai buni, anul acesta ?... Toată lumea și-a dorit zăpadă de Crăciun..." - Nu știu, mamă... Poate așa a fost, cum spui tu... ( Deși tu mă cunoști, și știi cât de sceptică sunt eu, când vine vorba de bunătatea oamenilor... ) - Zăpadă, atât de multe râsete, magia potrivirii gândurilor cu întâmplările... Totul este - și o va crede, de acum - o împletire sinceră, a lumii sacre, cu cea profană... Zâmbetul mamei, iubirea ei caldă ce se prelungește și în spiritul ei de adolescentă depresivă, farmecul luminii ei, care o cerșește singurătății în care singură, ea s-a închis... Toate au menirea de a o scoate din tenebrele cu o mie de fețe ce le-a acceptat resemnată, ca pe o realitate cotidiană... a morții ei. Pentru că, da, ea moare în fiecare zi. Își omoară încet, fiecare nouă reflexie care apare după ce oglinda este spartă, și împrăștiată în miile-i de fețe... Degeaba o privesc întruna, degeaba vor să-i comunice mesaje din alte lumi... Ea nu le recunoaște pe niciuna... Pentru că fiecare este o identitate proprie, nu depinde de nimeni, și de nimic. Și ea știe acest lucru. Nu se cunoaște decât pe ea, din atâtea fețe... și atâtea alte fețe, ce par a semăna cu ea... Prin simplul fapt că e una din acestea, își păstrează condiția de a o mia față - aceea de a nu voi să comunice cu nici o alta, pentru a-și primi individualitatea..., pentru a nu se pierde în mulțimea-i de vorbe superflue și aberante..., pentru a căuta un mesaj dincolo de toate lucrurile..., și de a găsi un sens, acolo unde izvoarele au secat..., acolo unde trăirile se sufocă de propria lor voluptate... Este lupta cu miile de dubluri. Și, spre deosebire de nedreptatea atât de specifică lumii profane, aici câștigă cel care își materializează Credința într-atât, încât aceasta ajunge să devină palpabilă...
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate