cenușiul dispare din mine. de când am plecat știi doar cuvinte mici cu genunchii tăiați. aerul târât prin trahee, vorbele-șerpi.

întunericul îmi fuge din palme cu agerimea unui sclav eliberat. în locul lui rămâne o lumină imensă și gravă în care te adâncești greu ca o bucată de noapte.

prin venele-cablu inima primește șocuri electrice. corpul ți se luminează brusc. e o încăpere în care oamenii sar de după canapea și strigă “surpriză!” atunci când tu intri, obosit de marșul prin ceilalți.

prin vacarmul ăsta de coate și piele abrazivă nu te mai simți acasă în tine. n-ai unde să te duci în altă parte. deși sunt atâtea case fără stăpân, atâtea trupuri deschise și goale, cimentate de paturi ca niște sicrie cu capacul dat la o parte. trebuie doar să-ți faci puțin loc în satinul cărnii lor albe. să te-nchizi lăsând afară bocetul copíilor fără urmări.

cuțitele mele nu-ți mai lasă urme roșii pe limbă. doar o vreme mai zvâcnești sângeriu pe cerul tăcut al gurii mele.

la sfârșit o să te felieze cuvintele pe care acum le lipești între ele cu dragoste și multă salivă.
și o să ți se dizolve în mâini gesturile astea din care faci orașe perfecte
în care n-o să locuim niciodată.